Colecționarul de antichități

Momente din timp. Colecționarii înțeleg perfect.
Se uită adânc în sertar. Îl are de cel puțin 16 ani. E plin de lucruri vechi de când și l-a cumpărat. Lucruri? Cum altfel le-ar numi ceilalți? Relicve de când a învățat să scrie? De scris era nevoie? Doar dacă nu ar fi întrebat atunci?! I s-ar fi topit metafore prin vene. Acum tace de milenii mute.
Nu-i un blestem.

Au căpătat o nuanță de gri. Au toate o crustă de timp ca să-i arate că de fapt nu mai sunt acolo. Sfidător. Și totuși le păstrează. Primul penar, prima scrisoare, surprize de la guma de mestecat de când era copil, o gumă de șters, creioane colorate, lucrări de control, pioneze, un calculator stricat, un jurnal pe care l-a citit de prea multe ori, monezi vechi, o ascuțitoare și multe nimicuri care nu se mai știe la ce au fost bune. Așteptă să capete viață cândva. Sau măcar să învețe ceva din faptul că le-a ținut la un metru de somnul lui.
Primul penar. Primul stilou. Prima propoziție pe care a scris-o.
Toate aveau să-i croiască soarta. Și încă sunt acolo lângă el.
Propoziții atât de scurte. “- Doar atât poți?”
Toate astea nu-i reflectă conștiința.
De parcă ar fi trebuit lăsate așa cum erau…sau culorile n-au sens. Timpul ar fi trebuit să fie capabil de mai mult decât ei. O vioară în miniatură ca simbol al unui castel, sub poza care nu i-a lăsat talentul să se afirme. Pierderi de gânduri cu aromă de senzațional, bătut de un foc de tabără ce le ardea pe sub piele. Îi e dor de vremuri. El si cu vântul. Se schimbase clima brusc. Atunci..sub crengi ce le adăposteau trăirea, pe care le-au adunat în foc. Era demult. Aveau dale de călcat și pași de irosit în van.

- Povestea noastră e prea lungă!
- Da?
- Păi da…așa îmi zic toți. Nimeni nu are timp să o termine.
- Tu ai avut
- Eu?
- Tu
- Eu încă o trăiesc
- Și atunci cine a omorât-o?
- Nimeni
- Înseamnă că măcar a fost vie
- A fost
- Adică doar timpul e de vină?
- Și el
- Și noi?
- Mi-e greu să știu
- Deci nici tu nu știi?
- Aș mai fi eu dacă ți-aș răspunde?
- Știi?! În sertarele alea erai tu.

A scos un creion și o foaie de hârtie din sertar. I-a scris.

“Ești prea mult ca să te-ngop. Ca să te curăț. De parcă m-ai fi populat dintotdeauna. Mai am hainele ce le purtam atunci. Și toată lumea îmi spune că sunt prea dramatic. Colecționarul de antichități. Cel care apare în filme vechi. Romantic incurabil. Iar tu n-ai nume. De parcă te-aș fi visat o viață întreagă și încă mai aștept ca să te aflu.
Însă n-am pic de vis sub degete. Te știu prea bine. Și nu m-am plictisit să te cunosc. Doar te păstrez. Iar cuvintele nu mi te-au inventat. Te-am aflat și aștept să te cunosc. Pe tine. Pe aceeași tu. Și știu cât de bine știi asta. Glumim unul cu altul de parcă am fi față în fașă. Nu ne-am mai văzut de la începutul nostru. A trecut atât de mult.
Îți fac cu mâna de sub straie, iar tu îți continui drumul ca și cum te-aș fi claxonat dintr-un camion plin de dezinteres. Te-ai dus la marginea drumului ca să mă aștepți. Ai tras un pui de somn. M-ai confundat cu vise. M-ai confundat cu mine. Am trecut pe lângă tine fără să te văd. Și niciodată n-ai avut timp să m-aștepți destul.
Mereu ai fost în tot ce ne-nconjoară.”

Nici dacă ar fi avut adresa, tot nu ar fi putut să i-o trimită. S-a semnat și a băgat scrisoarea în sertar.

- …ce rost avea să spui asta?...oricum doar eu te înțeleg
- Vroiam să mă conving. Vroiam să știi și să îți pară rău
- Mi-a părut atât de rău atunci. Acum nu mai vreau să știu
- De asta am și spus. E trist, nu?
- Păi da. Dar n-are cum să-mi mai pese
- Măcar să rămână acolo. Să nu zicem că n-a fost
- Mereu ți-am promis că o să fie. Și este. Dar vreau să uit
- Uită!