Copilării

- Vrei să creşti mare?

- Daaa…mare! Maaare tare!

- Păi şi de ce vrei să te faci tu mare?

- Păi… ca sa fie toţi mai mici ca mine

- Şi ce vrei să fii tu când o să fii mare?

- Vreau să fiu cineva!

- Şi o să te duci la şcoală?

- Da

- Şi cum crezi tu ca o sa fie la şcoala?

- Ca la armata

- Ce înseamnă să fii deştept?

- Să fii ca ăia care iţi spun ce să faci

- Ce e aia preşedinte?

- Un om cu un dinte foarte mare!

- Ei şi ce daca oamenii vorbesc?

- Ei Şi ce? Asta e aia nebuna, nu?

- Si o sa vrei sa te aşezi la casa ta?

- Nu…că mie îmi place să mă joc. Nu pot sa stau aşa jos

- Cum miroase mami?

- A tati

- Ce înseamnă dor?

- Dorinţă

- Tu cum ai apărut pe lume?

- aaa…ştiam. cumva, nu?

- Si tu la cine tii cel mai mult?

- la?...să ţin?...nu ştiu

- Şi în viaţă, pe ce loc ai vrea să fii?

- Pe ăla liber

Nevoia de a avea dreptate

În momentul în care cineva, altcineva, afirmă un adevăr pe care il susține ca fiind valabil în toate împrejurările, primul impuls ce se aprinde în voința celuilalt este să îl contrazică. Adică, dacă eu îți spun că toate numele autentice românești de fată se termină în a, în afară de Carmen, primul lucru pe care o să-l faci, o să fie să cauți unul care nu se termină în a. Apoi o să-mi spui fericit că ai găsit: Lili. Păi bine, dar Lili e prescurtarea de la Liliana. O să zici o vreme că s-a înrădăcinat și nu știu ce…da’ nu ține. Nu mai e altul în afară de Carmen, cu siguranță. Dacă îți spun că în poeziile lui Bacovia nu există nici un verb care să arate mișcarea de jos în sus…o să-ți fie lene să verifici…dar cu prima ocazie când îți pică vre-un volum în mână, o să cauți prin toate verbele…poate poate ceva o să “urce”. Am verificat eu, sigur nu e niciunul.

Însă, după cum spuneam, totul vine din impuls. Există acest instinct nativ de a demonta teoriile altora și de a le susține cu ardoare pe cele personale. Să fie simțul critic? Acel ceva care ne-a condus spre evoluție de când lumea? Sau e din contra, ceea ce ne trage în jos?

Nu știu cât e de condamnat impulsul. Unele religii și tradiții îl blamează, altele îl acceptă ca fiind parte din natura umană. Cu toate astea, toate spun că împotriva lui trebuie să se lupte. Supremația spiritului și noblețea se găsesc de partea celor care îl înfrânează. Care îl înving.

Avem nevoie să avem dreptate și să le arătăm altora că, nu numai că se înșeală, dar că noi le-am spus că așa va fi. Avem nevoie să fim speciali și unici. Avem nevoie să fim mai deștepți decât restul. Demonstrația propriei inteligențe este preocuparea zilnică numărul unu în raport cu ceilalți. Suntem construiți să ne hrănim cu dreptate personală.

Cu atât mai mult, s-ar spune că prejudecățile, precum și multe lucruri pe care nu le credem sau pe care le interpretăm greșit, vin din lipsa de informație. Dintr-o prezentare insuficient de clară a faptelor. Logic ar fi ca după ce acestea ne sunt expuse într-un mod corect, să fim și noi capabili să le interpretăm corect. Însă studiile demonstrează contrariul. Se pare că acceptăm informația doar în măsura în care ne întărește propriile teorii. Reafirmarea propriilor concepții ne face mai încrezători că am avut dreptate și astfel respingem noile informații. Iar apoi luăm decizii. Și hotărârea noastră de puține ori ne vizează doar pe noi înșine.

Și dacă toată expunerea asta pare foarte științifică și robotică, se ne îndreptăm către emoții. Emoțiile declanșează impulsul. Totul se petrece foarte rapid. Nu realizăm ce se întâmplă cu noi și nici nu ne interesează. Nu conștientizăm că acționăm din rațiune sau din emoții. De cele mai multe ori o facem dintr-o emoție acceptată ca rațiune.

Furia e interpretată ca o modalitate de a semnala neplăcerea profundă care apare când o persoană sau un eveniment ne provoacă discomfort, nemulțumire, tristețe. Adică rău. Dar nu e chiar așa. Furia e de fapt o manifestare a sinelui pentru a-ți semnala că persoana sau faptul care ți-a produs tot discomfortul ăsta adânc trebuie înlăturată deoarece nu este de nădejde. E posibil să se mai întâmple și altă dată, nu-ți va aduce nici un beneficiu pe viitor, așa că nu te poți baza pe ea. Nu ne e de nici un folos adică. Instinct de autoapărare. În plus, furia nu apare neapărat atunci când cineva îți face rău, ci atunci când așteptările de la ceva sau cineva au fost mai mari decât ceea ce s-a întâmplat efectiv. Mai degrabă atunci când ești pur și simplu dezamăgit.

Personajele de sex feminin care sunt privite ca foarte atrăgătoare pentru sexul opus și bărbații care se impun ca puternici în societate sunt mai predispuși furiei decât restul populației. Pentru că ei se simt mai îndreptățiți să li se cuvină mai mult. Pentru că au așteptări mai mari.

La fel e și cu recunoștința. Îi ești mai recunoscător cuiva de la care nu te-ai fi așteptat să te ajute decât cuiva care a fost acolo mereu. Sau altfel spus, cuiva care ți-a dat dreptate fără ca măcar să o fi cerut.

Funcționăm matematic pentru a ne demonstra și apăra sufletul.

Vindecarea multor probleme începe cu acceptarea. Dar asta ne este cel mai greu să facem.

De ce știm să avem dreptate din instinct dar trebuie să învățăm să acceptăm? Suntem atât de antrenați să ne luptăm unii cu alții zilnic, încât ne-am pierdut abilitatea de a accepta? Sau nu am avut-o niciodată?

Presimt că deja cineva încearcă să-mi demonstreze că nu am dreptate. Baftă!

Pentru razboi si pace

Îmi place mult ca nu știu ce culoare au ochii tăi. Uneori sunt deschiși, alteori îmi par atât de întunecați. Ba sunt sinceri, ba șăgalnici. De parcă ți-ai închis viața în ei și mereu i-au urmat cursul. Și mi se pare că de fiecare dată când îi deschizi, ceva important o să se întâmple.

Îmi place când mă privești…că parcă îmi croiești scenariu și tre’ să te urmez ca muta. Și știu că uneori te uiți prin mine. Atunci inima îmi spune că ai câștigat. Că orice aș face eu și oricât sclipici mi-aș pune peste față, ochii tai au un drum măreț înaintea lor. Îmi spun că ascunzi chestiuni grandioase în ei. Îmi place că mă domini. Așa ești tu. Și-mi place că nu știi ce furtună declanșezi în mine. Că tu clipeşti şi eu mă lupt cu monştrii în filmele pe care tu le faci. Aici îţi stă geniul, nu? Şi mereu ştiu că nu trebuie decât să desfac un nasture de la cămaşă. Să-mi ridic fusta din greşeală. Ochii tai se fac mari deodată şi-şi uită rolul. Însă deşi am bagheta în mână, nu vreau să-i păcălesc. Vreau să-mi ridice fusta în film. Să vadă că nu pot să joace fără mine. Şi-acolo undeva, să ştie că tot ce fac, e ca să primească un rol cu mine alături. Aici e puterea mea.

Ca să-i deschid şi eu pe-ai mei. La ora 3 în noapte…când joacă îngeri cu plante, noi aşteptăm să ne dăm seama. E 1-1. Te aștept, îți spun.

Mersul celui care pleacă

Mersul celui drag care se îndepărtează. Într-o zi obişnuită, ce-şi are soarele la locul lui. La o oră ca toate celelalte, la o oră la care niciodată nu se întâmplă nimic.

L-aţi studiat vreodată? Ca o fotografie colorată, în nuanţe de alb negru. O poză ce se mişcă în ritmul celui care pleacă. Imaginea aceea întipărită pe amintire te urmărește uneori, la fel, când nu te aștepți. Atunci când brusc trece un metrou pe lângă tine. Când ești pe aceeași stradă și te zguduie un sunet puternic de mașini ce se ciocnesc. Te uiți și treci mai departe.
Şi paşii lui sunt caraghioşi. Mişcările nătângi, de om normal. Atent la obstacolele din jur…de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi oamenii ce trec pe lângă el ca nişte figuranţi dintr-un film. Ei nu îl privesc, nu înţeleg acţiunea şi nu le pasă. Sunt parcă prea mulţi, şi nu apar în ceață, așa cum ar trebui să fie. Le poți vedea chipurile mult prea clar. Niciunul nu pricepe și nu sare să te ajute. Maşini, afişe, magazine, zgomote multe…şi o boare de împietrire ce cade pe chipul unui privitor care nu vrea să fie observat. E ca în fiecare zi…dar nu ești în fiecare zi.

Ai fost vreodată acel privitor? Te-ai uitat vreodată la celălalt actor ce părăseşte filmul înaintea ta? L-ai văzut cum iese din cadru? Dar scenariul…ai încercat să-l schimbi?

L-ai văzut vreodată plin de fericire pe chip cum dănţuie în horă cu mişcări ridicole?...cu o bucurie tâmpă peste faţă? Şi glasul lui e caragios. Şi nu-şi găseşte oglindă în tine. Te încerca o senzație ciudată pe care nu puteai să i-o împărtășești, dar pe care ai încheiat-o în acceptare.
Îţi aminteşti de toate astea când te uiţi la el cum pleacă. Începi să le înţelegi. Ai vrea să dai banda înapoi şi de acolo să fi spus altceva. Să-i vezi pașii nătângi derulându-se înapoi până la tine.

Nu e un film de dragoste. E doar un film normal.

Best albums and songs of 2009

Well…not that I’m ever agree with any top…but just for remembering. Other way I would surely forget. And for my friends interested in music
So…this is my version, and if I ever receive any other opinion, I will write it here.

1. Kasabian - West Ryder Pauper Lunatic Asylum
2. Massive Attack – Splitting the atom (If it had more than 4 pieces, it would have been on the 1st place – the 2010 album with the Splitting the Atom version of those 4 songs)
3. Placebo – For What it’s Worth
4. Moby – Wait for me
5. Prodigy – Invaders must die
6. Archive - Controlling Crowds
7. The XX – XX
8. Bruce Springsteen – Working on a dream
9. IAMX – Think of Eangland
10. Mando Diao – Give me fire
11. Royksopp – This must be it
12. Them Crooked Vultures - Them Crooked Vultures
13. Air – Love 2
14. Muse – The Resistance – just because they are Muse and I waited so long for this album
15. Mos Def – The Ecstatic – the album is very good, but not quite my style


And…the situation changes when it comes to the best songs:

1. The movie on your eyelids – Placebo
2. Chase the tear – Portishead
3. Pray for rain – Massive Attack
4. Thick as thieves – Kasabian
5. Wait for me – Moby
6. The hollow earth – Thom Yorke
7. Kings of speed - Archive
8. Working on a dream – Bruce Springsteen
9. Invaders must day – The Prodigy
10. My propeller – Arctic Monkeys

Let’s stick to 10 this time…because there are sooo many

Sunt vicioasă și sunt victimă!

În momentul în care un fumător vicios își aprinde o țigară, va stârni reacțiile nefumătorilor într-o paletă largă de la acceptare la dezgust. În tot cazul, dacă ar fi să i se pună un însemn pe frunte, nu va fi niciodată în nuanțe roz.
Un fumător vicios respectuos, va întreba dacă deranjează, va încerca să nu deranjeze, nu va sufla fumul către cei din jur, ba chiar se va depărta puțin de apropierea lor… chiar dacă i s-a permis să își aprindă o țigară. Un fumător vicios nerespectuos își va aprinde o țigară în orice condiții, fără să îi pese de restul.
Există studii care demonstrează efecte pozitive ale fumatului. Ultimul de care am auzit susține că nu fumatul și implicit nicotina crește riscul îmbolnăvirii de cancer, ci teama că fumatul este nociv. Prin urmare, media ar fi răspunzătoare pentru declanșarea cancerului în rândul fumătorilor care se simt vinovați că fumează deoarece induce sentimentul de vinovăție. În rândul celor care fumează și nu se simt vinovați, rata îmbolnăvirilor ar fi egală cu cea a nefumătorilor. Complicată teorie. (așa că, dacă fumați, fiți inconștienți că vă face rău și nu citiți presa, nu deschideți tv…știți voi). Același studiu spune că fumătorii sunt mai puțin predispuși către maladii precum Parkinson sau Alzheimer. Teoria asta are susținere în mai multe medii. Nicotina scade riscul acestor maladii și este folosită în tratarea lor. Înclin să-i dau dreptate. Am mai auzit de la un amic medic că într-adevăr ajută la memorie.
Ceea ce se știe cu siguranță este că fumatul crește nivelul de încredere în propria persoană și, datorită efectelor sensibil euforizante ale nicotinei, crește buna dispoziție pe termen scurt. Mă rog, având în vedre faptul că te omoară, rațiunea înclină talerul către NU. Tutunul era folosit de către călugări pentru a inhiba pornirile sexuale. În schimb Kant privea tutunul ca pe un excitant sexual. Mda…se pare că totul are legătură cu sexul. Unii se apucă de fumat ca să fie mai populari…și să atragă partenerii de sex opus…ca să … facă sex. Reclamele la țigări sunt mai mult cu sâni decât cu cafele…deci…draq e de vină!
Am menționat astea pentru că, cel puțin teoretic, înțelegerea avantajelor poate oferi răspunsuri la întrebarea “de ce se fumează?” Că au și fumătorii motive pentru dependența lor.

Nu e bine să fumezi. Să fim serioși. Toată lumea o știe. Cine e de altă părere, caută scuze sau avantaje.

Dar, ziceam mai devreme că te omoară. Cel puțin asta spun campaniile antifumat, și legile împotriva fumatului în locurile publice.
Și lăsând la o parte părerile cercetătorilor, ale doctorilor și așa mai departe…legea, e lege! Și dacă e lege, trebuie respectată. Îți convine sau nu, nu stai la discuții. Ca să nu se ajungă la debandadă și haos, trebuie să ne supunem unor legi. Deci, dacă se adeverește în mod legal că te omoară, înseamnă că dacă fumezi în locuri publice o să mori. Tu și cei din preajma ta. De asta n-ai voie. Dar numai medicii și unele campanii spun că mori dacă fumezi la tine acasă. Legea, nu. Cam ciudat. În afară de lege, nu prea ești obligat să asculți de nimeni. De ce în locurile publice mori, dar acasă nu? E un vid legislativ…sau o anomalie? Sau…cum să-i zic?...o metodă de evitare a potențialelor crize economice?
Absolut toate măsurile împotriva fumatului sunt aplicate asupra consumatorilor. Ei suportă preţul din ce în ce mai mare al pachetului de ţigări…adică ei plătesc accizele. Nu pot să afirm cu siguranţă că toate sumele provenite din accize se varsă la bugetul de stat. Că nu prea cred. Un raţionament matematic ar spune că profitul companiilor producătoare de ţigări ar trebui să varieze în jurul unei cifre constante, cu o marjă de eroare cuprinsă într-un interval destul de mic. Însă nu e aşa. Anul trecut, pe mare criză mare, profitul Philip Morris a crescut cu 5% doar în ultimul semestru. 5% e mult. Alte cifre arată o creștere a profitului industriei cu 22%. De ce?...dacă numărul fumătorilor trebuie să scadă prin campaniile antifumat în care se investesc atâția bani în mod constant, prin restricţiile impuse asupra consumului în spaţii publice…şi chiar prin decesul fumătorilor, anunţat sub poze dezgustătoare pe pachetele de ţigări? Dar ce știu eu? Eu doar cumpăr.
Tot fumătorii sunt cei prigoniţi din locurile publice. Nu au voie să fumeze la locul de muncă, în bibliotecă, la teatru, la film, la restaurant, pe aeroport, în tren…nici în aer liber în toate cazurile. Sunt prigoniţi pe toate canalele de televiziune, străfulgeraţi de priviri dezgustate pe stradă, ruşinea familiei, citaţi ca exemple negative de biserici şi şcoli.
Deşi le este interzis să fumeze în baruri, cafenele şi restaurante, aceleaşi localuri vând ţigări la fel ca toate tabaco-shop-urile. Ţi le bagă sub nas, apoi te trimit afară în frig sau ploaie ca să îţi arate în ce hal ai ajuns: te-a costat 10 lei.
Ca să se absolve de vină, singura cerinţă impusă companiilor producătoare a fost să vâre pe pachete un chenar cu avertismente: „Fumatul ucide!”. Apoi îţi şi arată cum, cu imagini care mai de care mai spectaculoase: Uite aşa o să arăţi! – te costă 10 lei. Li se fac reclame publicitare…umplu ecrane şi outdoor-uri: Nah nişte moarte! Nu e aşa că îți surâde?!
Fumatul creează dependenţă. Orice dependenţă este asemuită unei boli care se tratează în clinici specializate. Bolnavii sunt denumiţi „victime”. Există chiar clinici pentru tratarea dependenţei de tutun…dar nu la noi încă.
Orice substanţă nocivă care creează dependenţă se numeşte drog. Drogurile sunt interzise prin lege. Producerea, comercializarea şi consumul de droguri este ilegal, constituie faptă penală şi se pedepseşte cu închisoarea (rar, amenzi costisitoare). Şi atunci, dacă te omoară şi creează dependenţă, de ce ţigările îţi sunt vârâte în nas peste tot? De ce se îmbogăţesc din ce în ce mai mult producătorii de ţigări pe spinarea victimelor, asemeni traficanţilor de droguri? De fapt nu…că dacă e legal, implică mai puţine cheltuieli, deci se îmbogăţesc mult mai mult.
Boșii industriilor producătoare și distribuitoare de țigări sunt invitați la evenimente mondene și dezbateri publice unde sunt prezentați ca și exemple de succes, modele demne de urmat. Somități intelectuale respectate. Nu prea auzi despre ei în revistele de scandal, deși au la brațul lor pipițe deștepte. Fumătorii sunt portretizați ca întruchipare a personajelor negative în filme. Ca niște caractere slabe în societate. Sunt urâți, vicioși și răi.
Cel care vinde moarte e un model, iar cel care înghite ce dă modelul e un ratat. Așa da exemplu!
Care principiu de echitate funcționează aici? Adică de ce fumatul e legal dacă omoară?...De ce ni se vâră moartea sub nas la orice colț și apoi suntem acuzați că am picat în plasă? Și de ce ni se dau drept modele pe cei care au început lanțul?
Adică, direct: corect ar fi nu să se pună restricții celor care fumează, ci să se interzică fumatul în totalitate, producerea sursei lui și a comercializării lui. Însă și pe asta o știe toată lumea.

De ce gura mea poate fi închisă şi fabrica lor nu? Pentru că eu sunt vicioasă și sunt victimă.

Cats and the city

Atențiune! Atențiune!
Ca să ni se arate că nu toate piţipoancele sunt piţipoance, trebuie introdusă o nouă specie. Nu de alta, dar văd ca lumea a evoluat. Să le zicem mâţele. Bine, le-aş zice eu altfel, numai că ar fi prea evident.
Deci: Mâţele nu sunt proaste ca piţipoancele. Nici măcar nu au gusturi rele. Multe sunt drăguţe. Majoritatea le invidiază şi le copiază pe cele drăguţe. Se îmbracă într-un mod foarte foarte evident, menit să atragă toată atenţia audienţei. Inspiră accente de nimfomanie. Atitudinea lor spune că sunt foarte foarte deştepte, precum şi superioare muritorilor.
Caracteristica principală a mâţelor este, evident, mieunatul. Când ţi-e lumea mai dragă, te trezeşti cu nişte ochi mari şi pierduţi care te fixează, acompaniaţi de un „miaaauuuu”. Mâţele drăguţe sunt luate în braţe, normal. Celelalte…penibile şi acceptate, ca să nu cumva să se strice trendul.
Acu ce să zic…toate ca toate, da când aud mieunatul ala…Adică, ce vrei fato? Nişte uscăţele de-a lu’ Tommy, un pliculeţ de whiskas pentru pisici mofturoase?...Sau ce, că nu pricep?!
Ba da…știu! Un șoricel!


PS: Dacă credeţi că treaba cu mieunatul a fost o glumă, ei bine nu e o glumă. Chiar miaună!

Între semeni

De când cu blogăreala asta, (cu care tot nu sunt pro, by the way) am constat că dragostea e mai comentată decât votul. Nu mereu pe faţă, dar îi atinge pe toţi, chiar şi pe cei mai puternici dintre semeni.
Ceea ce ne arată că sunt multe poveşti nespuse între oameni…şi că nu există vină care să nu merite a fi înţeleasă şi iertată.

Stop retardation!

De multe ori am spus că scriu povești pe aici ca să citească ceva și amicii mei care nu au citit o carte în viaţa lor. Că dacă e de mine, sunt şi ei curioşi. Măcar atât să fac şi eu pentru ei, că altfel n-am nici o şansă. Hmmm…de fapt nu e adevărat. Motivul e altul. Făceam şi eu o glumă…însă acu că stau să mă gândesc, justificarea ar fi fost foarte legală. E gravă situaţia.
Și dacă nu vă regăsiți: Serios!…chiar sunt oameni care se laudă că n-au citit în viața lor o carte.
Majoritatea sunt tineri. Şi e al naibii de trist.
Nu pricep cum şi de ce atât de multe persoane sunt interesate de…nimic. Dacă spui că ai alte preocupări, mulţi râd. E aşa de amuzant şi nu m-am prins eu? În ultimii ani, dezinteresul pentru orice a crescut constant. Înainte aveam intelectuali, care erau respectaţi şi invidiaţi. Astăzi, termenul a devenit un fel de arhaism. Parcă face parte din limba veche. Cu toate astea, numărul absolvenţilor de studii superioare e în continuă creştere. Adică se produc pe bandă rulantă experţi licenţiaţi care nu ştiu să facă nimic, să producă nimic, să exprime nimic…şi mai mult decât atât, îi batjocoresc pe cei puţini care încearcă să facă ceva. Acum avem generaţii fascinate de parvenism, de showuri ieftine şi muzică proastă care se plâng încontinuu de soarta lor. Deci chiar nu înţeleg…pe lângă faptul că e prostesc, mai e şi extrem de plictisitor.
Chestiunea se complică şi mai mult de când cu internetul on zi și noapte. Jocuri…presă…chat…tot tacâmul. Şi apropos de cărţi, mă enervează şi mai tare apariţia cărţilor online…ca să nu mai zic de e-books. Mi-e frică să nu ducă la exterminarea scriitorilor. Toate artele au o formă de finanţare, chiar dacă ajung pe internet. Picturile sau sculpturile se cumpără, sau se văd în muzee şi expoziţii, degeaba te uiţi la poze cu ele pe net. La teatru şi dans te duci…la film te duci cu o fată, ca să mănânci nişte popcorn, să vezi 3D sau efecte speciale pe ecrane uriaşe. Deşi fac atâta tam tam, muzicienii câştigă din contractele cu casele de discuri (sau pierd, după caz)…însă calitatea primează. Adică dacă sunt buni, vor avea fani care îi descoperă pe internet de cele mai multe ori, le trimit și prietenilor lor sau le promovează pe bloguri și rețele de socializare. Fanii cumpără albume originale și ar da oricât să de ducă la concerte, unde să îi asculte cântând în carne și oase. Bun…dar cu cărțile cum rămâne?...atât timp cât se pot downloada de pe internet, se pot și printa. Deja se găsesc pe torenți și sunt la îndemâna tuturor. Gratis. Efectul e cam același cu o carte cumpărată. Așa că la ce bun să mai dai bani pe cărți? Și problema e că unui text n-ai ce artificiu să îi faci ca să merite să mai dai un ban pe carte. În afară de respect. Dar și așa dezinteresul e maxim. Mobilierul modern nici nu mai are rafturi de cărți. N-am văzut o persoană care să se fi mutat în casă nouă și să își facă undeva o bibliotecă.
Aaaa…știu! Singurul motiv pentru care ai cumpăra o carte, ar fi ca să o faci cadou.

2 oo

Cea mai importanta şi difuzată ştire legata de sărbătorile pascale a fost cea cu premierul Boc care a spart un ou cu capul. Bun…deci premierul a ţinut cu tot dinadinsul să ne demonstreze că deşi capul său şi cu oul au aceeaşi dimensiune, el e mai tare de cap ca oul. Știam!

Părere

Mamă mamă…m-am chinuit până acum să nu scriu pe blog despre mine. Adică ce fac, la ce mă gândesc, cum mă simt şi tot aşa. Ceea ce mi se pare culmea în alte părţi. După cum mi se pare trist să te transformi într-o pagină al cărei puls se poate lua în orice moment. Pe lângă asta, e şi penibil rău de tot: “Azi sunt trist!”…”mi-am cumpărat o pereche de pantofi şi sunt surescitată la maxim” “Am văzut astăzi filmul ăsta şi e mega tare…e aşa deosebit până la cer. Am căzut pe spate de 7 ori până acum, abia am reuşit să-mi revin”. N-am nimic cu recomandările, numai că nu se fac aşa…ar trebui să li se acorde mai mult respect, zic eu.
De fapt aş fi scris chiar numai la persoana a III-a, numai că prea mult îmi place exprimarea directă. Au un impact mai puternic asupra celor care citesc, aşa că persoanele I şi II ar trebui folosite chiar mai des în orice formă scrisă.
În aceeaşi ordine de idei, am încercat să nu fac categorii. Nu prea îmi place să etichetez ceva. Nici să ordonez…dacă stau să mă gândesc, cred că nu-mi place ordinea, şi nici ordinele. Nici lucrurile spuse prea direct…tehnica asta cam lâncezeşte mintea, care şi aşa…:)
Şi nici să comentezi tot ce se întâmplă nu prea mă încântă. Sunt alţii plătiţi să facă revista presei.
Daaarrr…sunt totuşi unele lucruri, gânduri, impresii şi aşa mai departe, pe care parcă nu pot să nu le vărs undeva. Prin urmare, tocmai mi-am dat cu firma în cap şi am făcut o rubrică, şi am zis în mod direct ce cred, şi mi-am dat părerea pe faţă pe net…şi o să mai spun.
Gata, tac.

Colecționarul de antichități

Momente din timp. Colecționarii înțeleg perfect.
Se uită adânc în sertar. Îl are de cel puțin 16 ani. E plin de lucruri vechi de când și l-a cumpărat. Lucruri? Cum altfel le-ar numi ceilalți? Relicve de când a învățat să scrie? De scris era nevoie? Doar dacă nu ar fi întrebat atunci?! I s-ar fi topit metafore prin vene. Acum tace de milenii mute.
Nu-i un blestem.

Au căpătat o nuanță de gri. Au toate o crustă de timp ca să-i arate că de fapt nu mai sunt acolo. Sfidător. Și totuși le păstrează. Primul penar, prima scrisoare, surprize de la guma de mestecat de când era copil, o gumă de șters, creioane colorate, lucrări de control, pioneze, un calculator stricat, un jurnal pe care l-a citit de prea multe ori, monezi vechi, o ascuțitoare și multe nimicuri care nu se mai știe la ce au fost bune. Așteptă să capete viață cândva. Sau măcar să învețe ceva din faptul că le-a ținut la un metru de somnul lui.
Primul penar. Primul stilou. Prima propoziție pe care a scris-o.
Toate aveau să-i croiască soarta. Și încă sunt acolo lângă el.
Propoziții atât de scurte. “- Doar atât poți?”
Toate astea nu-i reflectă conștiința.
De parcă ar fi trebuit lăsate așa cum erau…sau culorile n-au sens. Timpul ar fi trebuit să fie capabil de mai mult decât ei. O vioară în miniatură ca simbol al unui castel, sub poza care nu i-a lăsat talentul să se afirme. Pierderi de gânduri cu aromă de senzațional, bătut de un foc de tabără ce le ardea pe sub piele. Îi e dor de vremuri. El si cu vântul. Se schimbase clima brusc. Atunci..sub crengi ce le adăposteau trăirea, pe care le-au adunat în foc. Era demult. Aveau dale de călcat și pași de irosit în van.

- Povestea noastră e prea lungă!
- Da?
- Păi da…așa îmi zic toți. Nimeni nu are timp să o termine.
- Tu ai avut
- Eu?
- Tu
- Eu încă o trăiesc
- Și atunci cine a omorât-o?
- Nimeni
- Înseamnă că măcar a fost vie
- A fost
- Adică doar timpul e de vină?
- Și el
- Și noi?
- Mi-e greu să știu
- Deci nici tu nu știi?
- Aș mai fi eu dacă ți-aș răspunde?
- Știi?! În sertarele alea erai tu.

A scos un creion și o foaie de hârtie din sertar. I-a scris.

“Ești prea mult ca să te-ngop. Ca să te curăț. De parcă m-ai fi populat dintotdeauna. Mai am hainele ce le purtam atunci. Și toată lumea îmi spune că sunt prea dramatic. Colecționarul de antichități. Cel care apare în filme vechi. Romantic incurabil. Iar tu n-ai nume. De parcă te-aș fi visat o viață întreagă și încă mai aștept ca să te aflu.
Însă n-am pic de vis sub degete. Te știu prea bine. Și nu m-am plictisit să te cunosc. Doar te păstrez. Iar cuvintele nu mi te-au inventat. Te-am aflat și aștept să te cunosc. Pe tine. Pe aceeași tu. Și știu cât de bine știi asta. Glumim unul cu altul de parcă am fi față în fașă. Nu ne-am mai văzut de la începutul nostru. A trecut atât de mult.
Îți fac cu mâna de sub straie, iar tu îți continui drumul ca și cum te-aș fi claxonat dintr-un camion plin de dezinteres. Te-ai dus la marginea drumului ca să mă aștepți. Ai tras un pui de somn. M-ai confundat cu vise. M-ai confundat cu mine. Am trecut pe lângă tine fără să te văd. Și niciodată n-ai avut timp să m-aștepți destul.
Mereu ai fost în tot ce ne-nconjoară.”

Nici dacă ar fi avut adresa, tot nu ar fi putut să i-o trimită. S-a semnat și a băgat scrisoarea în sertar.

- …ce rost avea să spui asta?...oricum doar eu te înțeleg
- Vroiam să mă conving. Vroiam să știi și să îți pară rău
- Mi-a părut atât de rău atunci. Acum nu mai vreau să știu
- De asta am și spus. E trist, nu?
- Păi da. Dar n-are cum să-mi mai pese
- Măcar să rămână acolo. Să nu zicem că n-a fost
- Mereu ți-am promis că o să fie. Și este. Dar vreau să uit
- Uită!

Care pe care

- Ce faci, pleci?
- Da
- Păi cum?...acum când am venit şi eu?
- Te-am aşteptat 3 ore şi n-ai apărut. Acum plec.
- Păi de ce era să apar, m-ai chemat?
- Da! Ţi-am spus ieri.
- Păi mi-ai spus, nu m-ai chemat. Şi ce?...am zis eu că vin?
- Ai zis “Bine”
- Și ce? Nu-i bine?
- Dacă-i așa bine, de ce ai mai venit?
- Păi tu de ce m-ai aşteptat?
- Ca să te văd de-aia!
- Păi uite că mă vezi.
- Bine. Acu că te-am văzut, pot să plec.
- Vezi că e bine? Hai mai stai
- De ce?
- Că am venit eu
- Păi tu de ce ai venit?
- Nu ştiu
- Păi atunci plec
- Hai că mă duc să-ţi iau ceva de băut. Aşteaptă-mă aici
- Bine
- Tot la vorba mea ajungi. Și iar mă aştepţi? Hahaha…acu de ce mă mai aştepţi?
- Băutura o aştept, nu pe tine.
- Păi hai că m-am răzgândit atunci. Nu-ţi mai iau nimic
- Atunci îmi iau eu. Aşteaptă-mă aici.
- Eu nu aştept
- Atunci pleacă
- Eu nu plec. Tu ziceai că trebuie să pleci
- M-am răzgândit
- De ce?
- Nu stiu
- Ba zici că aștepți, ba că pleci…ba că nu mai pleci. Hotărăște-te o data!
- La ce bun?
- Vezi că a venit rândul să zici că pleci iar, așa că gândește-te repede ce să mai inventezi ca să mai stai
- Știi ce? Acum chiar plec!
- Unde?
- Nu e treaba ta
- Vin și eu
- Unde?
- Unde te duci tu
- Nu mă duc nicăieri!
- Hahaha…adică mai stai, nu?
- Auzi…ce vrei de fapt?
- Nimic…tu ziceai că vrei ceva de băut
- Nu ziceam că vreau, spuneam că mă duc să-mi iau
- Adică pleci, să înțeleg
- Mă vezi tu că plec?
- Păi băutura aia nu vine singură
- Nu mai vreau nici o băutură. Hai lasa-mă!
- Hohoho…se completează saga: pleci…nu mai pleci, aștepți…nu mai aștepți, vrei…nu mai vrei
- Dar tu ce vrei?
- Eu nu vreau nimic, ți-am mai spus. Auzi…da corpul tău e așa împărțit în două? Stângu pleacă și dreptul rămâne?
- Foarte amuzant
- Ce?
- Teoriile tale
- Ești sigura?
- Ești culmea!
- Culmea e fixa, nu ca tine
- Nu îmi doresc să fiu fixă
- Între stat și plecat, nu e nimic
- Păi asta și e, nimic
- Nimic să fie atunci
- Bine, pa!
- Iar pleci?


Lumea și-a format instinctul de a se juca unii cu alții fără oprire. Jocul e dur și se face din cuvinte. La sfârșit, învingătorul ia ultimul cuvânt. Îl înfățișează triumfător altora, împodobit cu semne de exclamare și intonație generoasă.
Se face și din pumni. Arunci pumnul ca pe un zar pe masă. Apoi cineva își pune mâna peste a ta. Celălalt braț se încordează și îl înghesuie războinic pe cel dintâi. Până când una din mâini cedează. Câștigăm mușchi și trupuri. Ne lăudăm cu ele prin vecini, în timp ce soarta ne aruncă în față o nouă victimă. La un moment dat, pierdem în fața unui campion. Atunci îl pândim, disperați să îl lovim când se așteaptă mai puțin.
Natura își cere echilibrul. Evoluăm. Ne îmbunătățim specia cu sânge mai gros, cuvinte noi și pumni de fier.
Stăm încordați, cu frunți încolțite, ca să ne dovedim puterea. Apoi cerșim gingășie de la cei învinși. Și îndurare de la cei creați să ne doboare.
Ne perfecționăm să fim din piatră. Ne zdrobește oțelul. Și diamantele sunt rare.
Se caută arme deștepte care să ne ascute inteligența pentru a-i arăta altuia că suntem mai buni. Pe orice plan. Concurența e acerbă. Trebuie să ne șlefuim cuvintele și să ne perfecționăm tacticile de luptă.
Suntem veșnic pe poziție. Atac sau apărare. Dacă stăm în expectativă, înseamnă că trebuie să ne mai antrenăm puțin.
Atenți să nu ne dovedească adversarul pe care undeva…undeva acolo, l-am dori aproape. Suntem obosiți, cu ochii deschiși. Adormiți și treji tot timpul. Atenți și speriați. În prima linie. Flămânzi de pace.
Îmbrăcați în armuri de oțel, cu săbii ascuțite. Ca nu cumva să lăsăm un spațiu cât de mic prin care ar putea fi descoperită…Ne-am trimis liniștea la război!

Spera să vină într-un gând și frica să i se topească pe drum până la granița dintre ei.
N-avea nimic de pierdut. Vroia să o surprindă când nu se mai aștepta la nimic.
Nu s-a întâmplat nimic.
Unul din ei avea o baterie într-un picior. Celălalt nu mai avea spațiu în care să alerge.

- Mai contează?
- Nu
- De ce nu?
- Că așa sunt eu
- Așa sunt și eu
- Știu

Hatebook

Ne-am aruncat cu capul înainte pe piața prieteniei in platforme sociale care ne alătura unor semne simpatice. Ne plasează chipul lângă imagini copilărești din desene animate. Ne aduc vorbele celor pe care nu-i prea auzim. Vedem cum îmbătrânim prin poze aclamate de amici virtuali. Ne jucam ca la 10 ani. Suntem toți un zâmbet și ne trimitem bezele. Ne stârnim rasul și colectivul de fani prin cugetări de zi cu zi. Îi dam pasiunii forme, fețe și sunete. Suntem atât de speciali.
Suntem atât de drăguți unii cu alții. Sa ne trăiască armonia și sa îi molipsească pe prietenii prietenilor noștri!

Cu toate astea, aproape una din 5 despărțiri are facebook drept cauză. Se pare că numărul din ce în ce mai mare de divorțuri i se datorează si facebook-ului. Motivele de antipatie se alimentează la tot pasul de aici. Asta ca să nu mai zic de cate depresii nu a produs, nopți nedormite și bidoane de lacrimi în perne.
Și nici măcar nu e pe față. În mare parte, vorbești și te bucuri cam de 30% dintre prietenii din listă…maxim 60%. La restu te uiți așa, din curiozitate…și ca să-i mai spionezi nițel.

De ce x nu m-a adăugat în lista de prieteni? Si de ce x l-a adăugat pe y? E ceva dubios la mijloc. De unde se cunosc? Mooaaa…e prieten cu ăla/aia!!! Nu pot sa creeed.”
„Auzi! Ai văzut măh în ce hal arată acu?” „hahahaha cum s-a îmbrăcat! Doamne ferește!” (x likes y’s photo) „vaaiii…bine că se dă mare măh cu ce a ajuns…de parcă nu știm noi cum hahahaha” „ce să spun domne, a fost plecat prin străinătate…hai să ne lăudam acu’!” (x likes y’s album) “Bine că s-au mai combinat și ăștia” (x likes y’s relationship status) “Aoleu…ce gusturi mai are și ăsta! Si nu văd de ce crede că intereseaza pe cineva” (x likex y’s post) “Ce mai vrea si asta pe chat? Nu am mai vorbit de secole…chiar nu îmi pasă ce mai face!” (x tipes “bine măi…tu? Vai ce ma bucur să te aud!”)

Cartea de fețe – fățărnicie?

Bine, sunt multe exagerări pe aici. E adevărat ca te distrezi, dai de oameni interesanți sau de cunoștințe pe care chiar vrei să le revezi. Afli lucruri noi, descoperi tipologii, poți sa îți promovezi afacerea sau blogul (deși, și asta poate fi extrem de enervant)…și tot așa.
Dar situația ar putea fi ușor reglată, prin crearea unei platforme în care să ne putem manifesta pe față antipatia. Să-i zicem „hatebook”.

X has joined hatebook
X and y are now enemies
X posted something on his wall
y dislikes x’s post
y commented “**** untranslatable words about x’s mother” on x post
“x sent a “go to hell invitation” to y”
“y stabs x with a big fucking knife in hatevile”
x types “Nu am absolut nici un chef să vorbesc cu tine! Nu mă intereseaza ce mai faci! Nu mă bucur că ai dat de mine! Să nu mă mai contactezi niciodată!” on hatebook’s chat

Bun…și așa o să vedem cum stăm. 300 de prieteni pe facebook și 30 de dușmani pe hatebook. Pot să fie și comuni. Anul ăsta, aceeași actriță a luat și Oscarul, și Zmeura de Aur. Liam Gallager a fost desemnat cel mai bun cântăreț și cel mai prost de către NME. Oare Obama ar strânge mai mulți dușmani decât numărul de fani pe care îi are în momentul ăsta? 10 like-uri la o poză pe facebook si 5 dislike-uri pe hatebook. Și tot așa…
Să zicem că hatebook ar fi un barometru echitabil cât de cât. S-ar elibera rezervoare de mânie în mod sincer și legal. Repertoriul spumos de vorbe grele și-ar găsi binemeritata popularitate în rândul utilizatorilor. Sentimentele de profundă desconsiderație ar avea oglindă la vedere. S-ar legaliza bârfa în sfârșit și nimeni nu ne-ar mai bănui de lipsă de sinceritate.
Dar cine are curajul să se arunce acolo? Cine e în stare să își recunoască antipatia față de cunoscuți? Și cine ar sta față în față cu dușmanii lui, ca să se lupte în văzul lumii?

X read your post
X thinks about it
I like this!


PS
CNN a găsit 12 tipuri de persoane care ne calcă pe nervi pe facebook:
1.Genul care postează fiecare detaliu al vieții lui – m-am trezit, am luat micul dejun, mă duc la birou…etc
2.Self promoterul – care te bombardează cu realizările lui sau își promovează încontinuu site-ul sau blogul
3.Disperatul să aibă cât mai mulți prieteni – și nu e vorba de George Clooney
4.Disperatul să fie primul care anunță o veste – “a murit Michael! Eu am zis-o primul”
5.Cei care dau prea multe detalii despre viața personală sau se plâng constant de cât de nefericiți sunt
6.Cei care folosesc prea multe prescurtări din mediul online ca pană la urma nu mai pricepi nimic
7.Cei care pun prea des posturi care îndeamnă la compătimire – azi sunt trist. Am pațit un mare necaz etc.
8.Spionii – care niciodată nu postează nimic, nu au nici un status, nu au poze…ai spune că nici nu intră pe facebook…însă dacă mai vorbești cu ei, observi că sunt la curent cu tot ce ai mai făcut și ai postat
9.Tipul care e permanent nemulțumit de tot ce vede și aude în jur
10.Paparazzo-ul – care mai tăguiește o poză cu tine pe care n-ai văzut-o până atunci, în care arăți groaznic sau ești într-o postura jenantă
11.Obscurul – care are mereu niște statusuri filozofice din care nu se înțelege nimic
12.Cel care nu face altceva decât să trimită invitații – support my cause, play this game with me, take this quiz…

…și or mai fi si alții

Dragii mei, ce este iubirea? Ce este iarba?

Copil

Iarba e un fenomen al naturii făcut ca să-l mănânce vaca. Iubirea e un fenomen al naturii făcut ca mama şi cu tata să mă facă pe mine

Om mare

Iarba e numele dat plantelor erbacee cu părţile aeriene verzi, folosite la hrana animalelor. Iubirea e numele dat unei strategii de marketing pentru o relație cu o persoană de sex opus, folosită la hrana sufletului

Bătrân

Credeam că a fost iubire atunci când eram tineri şi alergam prin iarbă. Acum ştiu că n-am ştiut niciodată. Unde sunt vremurile de altădată?

Particip la concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema