Care pe care

- Ce faci, pleci?
- Da
- Păi cum?...acum când am venit şi eu?
- Te-am aşteptat 3 ore şi n-ai apărut. Acum plec.
- Păi de ce era să apar, m-ai chemat?
- Da! Ţi-am spus ieri.
- Păi mi-ai spus, nu m-ai chemat. Şi ce?...am zis eu că vin?
- Ai zis “Bine”
- Și ce? Nu-i bine?
- Dacă-i așa bine, de ce ai mai venit?
- Păi tu de ce m-ai aşteptat?
- Ca să te văd de-aia!
- Păi uite că mă vezi.
- Bine. Acu că te-am văzut, pot să plec.
- Vezi că e bine? Hai mai stai
- De ce?
- Că am venit eu
- Păi tu de ce ai venit?
- Nu ştiu
- Păi atunci plec
- Hai că mă duc să-ţi iau ceva de băut. Aşteaptă-mă aici
- Bine
- Tot la vorba mea ajungi. Și iar mă aştepţi? Hahaha…acu de ce mă mai aştepţi?
- Băutura o aştept, nu pe tine.
- Păi hai că m-am răzgândit atunci. Nu-ţi mai iau nimic
- Atunci îmi iau eu. Aşteaptă-mă aici.
- Eu nu aştept
- Atunci pleacă
- Eu nu plec. Tu ziceai că trebuie să pleci
- M-am răzgândit
- De ce?
- Nu stiu
- Ba zici că aștepți, ba că pleci…ba că nu mai pleci. Hotărăște-te o data!
- La ce bun?
- Vezi că a venit rândul să zici că pleci iar, așa că gândește-te repede ce să mai inventezi ca să mai stai
- Știi ce? Acum chiar plec!
- Unde?
- Nu e treaba ta
- Vin și eu
- Unde?
- Unde te duci tu
- Nu mă duc nicăieri!
- Hahaha…adică mai stai, nu?
- Auzi…ce vrei de fapt?
- Nimic…tu ziceai că vrei ceva de băut
- Nu ziceam că vreau, spuneam că mă duc să-mi iau
- Adică pleci, să înțeleg
- Mă vezi tu că plec?
- Păi băutura aia nu vine singură
- Nu mai vreau nici o băutură. Hai lasa-mă!
- Hohoho…se completează saga: pleci…nu mai pleci, aștepți…nu mai aștepți, vrei…nu mai vrei
- Dar tu ce vrei?
- Eu nu vreau nimic, ți-am mai spus. Auzi…da corpul tău e așa împărțit în două? Stângu pleacă și dreptul rămâne?
- Foarte amuzant
- Ce?
- Teoriile tale
- Ești sigura?
- Ești culmea!
- Culmea e fixa, nu ca tine
- Nu îmi doresc să fiu fixă
- Între stat și plecat, nu e nimic
- Păi asta și e, nimic
- Nimic să fie atunci
- Bine, pa!
- Iar pleci?


Lumea și-a format instinctul de a se juca unii cu alții fără oprire. Jocul e dur și se face din cuvinte. La sfârșit, învingătorul ia ultimul cuvânt. Îl înfățișează triumfător altora, împodobit cu semne de exclamare și intonație generoasă.
Se face și din pumni. Arunci pumnul ca pe un zar pe masă. Apoi cineva își pune mâna peste a ta. Celălalt braț se încordează și îl înghesuie războinic pe cel dintâi. Până când una din mâini cedează. Câștigăm mușchi și trupuri. Ne lăudăm cu ele prin vecini, în timp ce soarta ne aruncă în față o nouă victimă. La un moment dat, pierdem în fața unui campion. Atunci îl pândim, disperați să îl lovim când se așteaptă mai puțin.
Natura își cere echilibrul. Evoluăm. Ne îmbunătățim specia cu sânge mai gros, cuvinte noi și pumni de fier.
Stăm încordați, cu frunți încolțite, ca să ne dovedim puterea. Apoi cerșim gingășie de la cei învinși. Și îndurare de la cei creați să ne doboare.
Ne perfecționăm să fim din piatră. Ne zdrobește oțelul. Și diamantele sunt rare.
Se caută arme deștepte care să ne ascute inteligența pentru a-i arăta altuia că suntem mai buni. Pe orice plan. Concurența e acerbă. Trebuie să ne șlefuim cuvintele și să ne perfecționăm tacticile de luptă.
Suntem veșnic pe poziție. Atac sau apărare. Dacă stăm în expectativă, înseamnă că trebuie să ne mai antrenăm puțin.
Atenți să nu ne dovedească adversarul pe care undeva…undeva acolo, l-am dori aproape. Suntem obosiți, cu ochii deschiși. Adormiți și treji tot timpul. Atenți și speriați. În prima linie. Flămânzi de pace.
Îmbrăcați în armuri de oțel, cu săbii ascuțite. Ca nu cumva să lăsăm un spațiu cât de mic prin care ar putea fi descoperită…Ne-am trimis liniștea la război!

Spera să vină într-un gând și frica să i se topească pe drum până la granița dintre ei.
N-avea nimic de pierdut. Vroia să o surprindă când nu se mai aștepta la nimic.
Nu s-a întâmplat nimic.
Unul din ei avea o baterie într-un picior. Celălalt nu mai avea spațiu în care să alerge.

- Mai contează?
- Nu
- De ce nu?
- Că așa sunt eu
- Așa sunt și eu
- Știu