miercuri, 23 decembrie 2009

Feminitate - dar, Femeie - rar

Femeia se naşte într-un cadru de basm, aude poveşti toată viaţa şi le crede, se umple de ele şi le caută. Crede în farmece, în vrăji şi în minuni. În poveşti imposibile şi călăreţi înaripaţi.

E privită de când deschide ochii ca o chestie drăgălaşă a cărei unică şansă spre succes este să fie frumoasă. E atât de îndoctrinată din fragedă pruncie că este o prinţesă, încât e convinsă că la un moment dat va veni un prinţ încălecat pe şaua unui cal alb, posesor de castel. Prinţul ăsta o să se lupte cu dragoni, cu zmei, cu monştrii şi alte mutaţii genetice, numai ca să ajungă la prinţesă şi s-o pupe. Doar atât. Ea nu are nici o grijă, nu trebuie să facă absolut nimic ca să fie aleasă. Singura problemă ar fi ca prinţul să nu aibă castelul vechi. Ba mai mult, în cazul apariţiei vre-unei vrăjitoare, mai e şi victimă. (vrăjitoarea se identifică uşor: e o bătrână îmbrăcată în negru care fumează. Dacă vedeţi aşa ceva, fugiţi cât vă ţin picioarele!)

Între timp, cărămizile din castelul de poveste cad una câte una. Prinţul se vede doar în ceaţă. Calul poa’ să fie şi negru. Până când castelul se prăbuşeşte de tot, calul poate să fie şi răpciugos şi prinţul e bun şi şchiop. Cu greu povestea se dizolvă în realitate. Vocea vrăjitoarei bătrâne răsună în urechi:…Ţeeaapppăăă!

Eh, atunci mica prinţesă se trezeşte deodată bulversată şi descumpănită. Ca un copil care a aflat că nu există moş Crăciun.…şi într-un final, muierea se revoltă. Vrea casa bărbatului, portofelul lui, jobul lui, puterea lui. Unele iau bărbatul cu totul şi rezolvă problema. Altele încearcă să se transforme în el. Altele, devin vrăjitoare.


Hai să ieşim puţin din cadrul de poveste. Hmmm…după atâtea bancuri, mailuri, tipuri şi can can-uri, mai bine o scurtăm niţel. Nu de alta, dar despre femei se pot spune mult prea multe. Vreţi să vă zic iar ce scrie în Dex?...nici o surpriză, hai că ştiţi: feminitatea e atributul femeii. Adică şi ea e feminină de la naştere. S-a elucidat misterul!

Numai că…de data asta, înclin să le dau dreptate minţilor luminate care au făcut Dexul. Cam oricâte virtuţi şi-ar dezvolta femeia, feminitatea nu prea se poate mima.

Graţia nu se învaţă, se are. Puritatea e sau nu e.

Gesturile feminine trebuie să fie naturale. Naturaleţea o primeşti sau nu.

Fineţe şi Sensibilitate nu se predă în şcoli.

Seducţia şi eleganţa sunt artă curată. Artiştii au talent. Talent nu avem cu toţii. Asta e…

Aşa că…feminitatea chiar e un dar de sus. Din păcate, în loc să fie conservată, e omorâtă şi murdărită de majoritatea conceptelor inventate de sine pentru a ţine pasul cu bărbatul.

Unele se nasc fără, altele o distrug şi altele se mulţumesc cu atât.


În toate culturile, i s-a protejat excesiv darul de bibelou prin izolare fizică şi socială. Ba nu i-a fost permis să îşi arate chipul, ba să aibă contact de orice fel cu sexul opus, să nu intre în biserici şi biblioteci, să nu-i crească laba piciorului, să nu i se mărească talia … Unele forme sunt păstrate şi în ziua de azi, cum ar fi femeile spectaculoase cu gâtul lung din Myanmar sau cicatrizările din Etiopia.

Păcatul originar e vina lor supremă. Regimurile le-au condamnat pentru vrăjitorie şi textele culte vorbesc că ar fi murdare pe dinăuntru. Până şi în astăzi, cel mai sărac om din lume tot o femeie e.

Dar nu istoria e vinovată pentru avalanşa de falsitate cu care îşi transformă chipul şi trupul, ci frustrarea ce le ghidează pasul.


Adică, bine…şi după ce au scăpat, ce au făcut? Păi s-au apucat să-şi găurească urechile, buricul, nasul, limba…(deşi, Creatorul mi-e martor, au destule găuri!). Au început să-şi smulgă sprâncenele şi tot părul de pe corp, să îşi înalţe sânii în gât şi să se cocoaţe pe cuie. Apoi au evoluat şi mai mult: îşi injectează chimicale în buze, faţă şi cine ştie pe mai unde…îşi îndeasă bolovani pe sub piept, îşi scot grăsimea de sub piele, îşi jupoaie chipul, îşi bagă fiare în picioare şi îşi taie carnea de pe ele. Cam horror, nu?

Altfel, sunt propovăduitoarele regimurilor naturiste şi sănătatea e prioritatea lor numărul lor nr. 1. Da…bine…

Şi cu toate astea, cum se face că e cea mai complexată dintre vieţuitoarele planetei?


Ca entitate, femeia se defineşte prin trupul său. Înainte de orice relaţie, de orice fel şi pe orice plan, legătura dintre ea şi trupul ei e primordială. Îşi formează caracterul începând cu învelişul şi de aici îi pornesc toate necazurile. Frumoasă sau urâta. Cale de mijloc există doar ipotetic. Să fim serioşi, dumnezeul numit oglindă arată altceva.


Femeia frumoasă se consideră mai eficientă ca principiul. Are un covor de limbi căzute pe care îşi unduieşte perfecţiunile şi consideră că muritorii o venerează mai mult decât pe zeu. Priveşte cu dispreţ spre concurente, care concurente oricum mai au ani de ronţăit la varză pentru a fi demne de a-i ţine trena. Devorează bărbăţia cu o privire în timp ce flirtează cu noul val de salivatori adunaţi în pelerinaj sub fereastră.

Cu timpul, de atâtea pasiuni neostoite ce i-au călcat pragul, oboseşte şi foarte, foarte grav, îmbătrâneşte! Surprinzător, nu-i duce nimeni lipsa…că se trezeşte noul val, puţin mai înalt şi mai precoce, care îi ia faţa dintr-o privire. Atunci, subit, devine adepta valorilor crescute brusc în pantaloni. Valori de care a râs ani de zile şi pe care noua generaţie chipurile nu le posedă.

Virtuţile se dobândesc. Nu sunt scuză, şi nu sunt scut. Dominaţia nu moare cu vârsta, moare cu neputinţa.


Hai să nu ne luăm de cele prăfuite de timp care aruncă fulgere de mânie peste tinerele abia îmbobocite. Au adunat deja prea multe păcate.


Femeia urâtă şi-a dezvoltat impresionabila calitate de a se preface că nu-i pasă şi că e deosebită oricum. Îşi înfoiază inteligenţa în faţa privitorului cu şi mai multă înverşunare decât îşi saltă sânii înghesuiţi în push up. Înlocuieşte lipsurile cu stilul şoc. Părul capătă nuanţe de spoturi publicitare şi viziuni euforice cu care se identifică nemulţumitul urban. Defectele sunt flancate de o trupă ameţitoare de paiete şi decupături, sclipici şi tăieturi de clovni aterizaţi din junglă direct pe zona de bătaie. Naturaleţea e sufocată de un bombardament asiduu cu accesorii bombastice al cărui unic ţel e să o pună în prim plan. Ştie să dea lecţii de viaţă în orice condiţie. E mama tuturor cheilor din lume care i se scoboară din nesecatul izvor de înţelepciune. E mai bărbată decât jucăria şi mai fascinantă ca SFu’. Stăpâneşte intriga la degetul mic şi se consolează neîncetat sub ambalajul de „altfel”. Rebeliunea e curajul ei şi strigătele de război înăbuşă răscoala de sub piele.


E purtătoare de copite mai falnice ca ale iepei. Cu cât e mai scundă, cu atât mai grosolan pământul de sub tălpile ei.

Zorzoanele sunt de prost gust şi sar în evidenţă. Deci, dacă eşti mică şi te asezonezi cu şenile, o să pari o insectă şi mai minusculă.

Simplitatea are şanse. Caută pe dedesubt


O femeie adevărată. Există?...sau e doar invocată în mailurile dulceage pe care şi le trimit una alteia? Altfel, pare un miraj pe cale de dispariţie.

Mai e prezentă prin amintirile bătrânilor şi e citată ca exemplu în vise. Pentru multe e un ideal nedefinit care se modifică după bunul plac. Pentru bărbaţi, e o întrebare.


În puţinele momentele când au avut prilejul de a se afirma, miturile feminine ale istoriei au fost modele de nobleţe spirituală, deminitate în faţa sorţii, supunere, puritate, onoare, dârzenie, putere interioară, sacrificiu, suport moral…şi mai ales, modele de mame eroine. Dar cel mai ademenitor atribut al femeii e darul de a fi muză.


Muza are calitatea supremă de a crea artă. Proză, poezie, muzică…poveste.

Intriga nu e artă. Nici scandalul. Un podium nu e artă. Divorţul nu e o artă.

Povestea ori a fost spusă de prea multe ori, ori e fadă. Rămân doar patimile…de care îşi bat joc ca fetele. Şi minciuna. Asta da. Dacă bărbatul minte mult şi prost, femeia e expertă. Aveţi grijă. Nu o subestimaţi.

Să fie ăsta motivul pentru care mai toate divele, femeile fatale din literatură şi istorie sunt devoratoare de bărbaţi, prostituate sau nimfomane? Sau pentru că numai curtezanele aveau acces în biblioteci? Să fie totuşi mintea? Nu…e atitudinea.


Dacă bărbaţii se mândresc cu bărbăţia lor, femeia încearcă să-şi ascundă ruşinoasa slăbiciune de a fi femeie şi îl face pe necuratu’ în şapte ca să fie cot la cot cu bărbatul. Am înţeles că săraca a fost persecutată de când lumea şi i s-au tăiat crengile spre evoluţie, dar nu văd de unde a înţeles ea că trebuie să se transforme în deţinător de virilitate? Asta e calea? Să-ţi anihilezi specia de tot? Nu-i e de ajuns că manevrează organul cu dibăcie? Acu’ vrea să mai şi posede unul. Oricum, când s-o strica ceva prin casă, tre’ să aibă şi ea ce să-şi bage. Spuneţi ce vreţi, dar chiar nu era cazul să se apuce de fotbal…să arate ca nişte luptătoare de sumo cu scopul suprem de a arunca o bilă la kilometrii distanţă. La ce rost?

E disperată să-i ia locul lui în societate. Îşi îndreaptă toate armele pe care le manevrează cu nespusă stângăcie împotriva lui, şi împotriva celor ca ea. Se trezesc dimineaţa îngrozite că poate azi n-o să mai impresioneze pe nimeni. Durere maximă! Dimineaţa la cafea nu e în stare să spună nimic interesant şi nici nu i-a acordat nimeni priviri dulci. Dacă ziua o să o ţină tot aşa, o să sfârşească într-o tragedie sub pernă…


Femeile sunt plângăcioase…plângăcioase rău de tot. Sunt unele care plâng zilnic. Să fie de la cantităţile industriale de apă cu lămâie? Oboseală cauzată de shopping excesiv? Frământări stupide duse la extrem?

Lacrimile nu sunt o chestiune serioasă. Apa e o chestiune serioasă. Unele femei o cară în spate kilometrii distanţă ca să nu-i moară copii. Se plânge din suflet, din trăiri puternice, nu ca să fii tu o victimă! Nu din obişnuinţă!


Dacă scopul bărbatului este să facă bani, femeia are ca unic ţel în existenţă, nedeclarat, dar arhicunoscut, acela de a se mărita. Ar face farmece, ar visa prinţi în noaptea de Sânziene, ar juca şi cărţi. Ar crede în zei, în soartă şi destin. Ar crede orice le spune ursitoarea…şi-ar tăia mâini şi picioare. Ar face orice. Şi fac orice…doar doar să se mărite o dată.

Răbdarea e o virtute. Singurătatea, un mijloc de a te cunoaşte…dacă ai ce.


Demnitate în faţa destinului…Ce?? Pai cum? Ea care e atât de fascinanto-mirobolantă şi cu atâta ghinion? Se vaită şi pentru că bagă în ea!...pai la atâta stres, cum să treacă ziua fără o ciocolata…hai două că nu mai suport. Şi vaaaiii…s-a îngrăşat…cât ghinion! Şi a mai şi părăsit-o nenorocitu’! Trăieşte o dramă!

Sunt guvernate de zodiac, invidie şi curiozitate pe care le-au specializat în arta parşiveniei în vederea înlăturării oricărui pericol. Se ştie.

Sunt legate organic de telefonul mobil şi îşi petrec tinereţile în cabina de probă. Sunt neinteresante, neinteresate şi inventive doar când vine vorba de compătimire.

Lucrurile nu se întâmplă întâmplător. Şi nu e destinul vinovat pentru toate. Şi nici bărbatul.


Femeia ştie prea bine că privirile aţintite asupra ei pornesc din propria ei dorinţă. Că cele mai iscusite accesorii sunt ochii altor bărbaţi. Ştie că deşi nu-l face fizic, primul pas tot ea l-a declanşat.

Sunt inocenţa întruchipată când vine vorba să fie păcălite de soartă şi de viclenia diabolică a minţilor masculine care le întind capcane nocturne cu vorbe de iubire. Apoi devin victime fără apărare, distruse de sentimente nobile sub plapumă.

Deci nu. Dacă apare vre-un călăreţ iscusit din povestea cu castelul şi-ţi spune după 5 minute că te iubeşte necondiţionat şi sincer, înseamnă că te ia de mult mai mult decât naivă. E un cuvânt simplu pentru asta. Iubirea e un lucru foarte rar şi complex care nu apare că ţi-ai pus tu o ţoală goală de revistă. Dacă îţi surâde scenariul şi te duci ca să-ţi arate arhitectura deosebită a casei sale, e ok…se înţelege. Da’ chiar nu e cazul să te urci cu sentimentul pe personaj, iar apoi să clipeşti cu ochii mari şi goi că n-ai ştiut. Sentimentul tău e ultimul lucru pe care îl caută. Picant cu zăhărel nu merge.

Inocenţa nu e un mijloc de apărare care se scoate ca ultim remediu după ce se utilizează viclenia. Se descoperă, nu se dezbracă, nu se vinde. Şi nu se scoate la mezat cu rochie cu tot.


Nu ştiu cum se face, dar speciei i s-a dat o şansă…li s-au deschis porţile cunoaşterii şi au devenit experte în reviste de scandal. Pe vremuri trebuia să fii amanta regelui ca să ai privilegiul de a atinge o carte. Şi după ce că sunt atâtea cărţi pe care specia trebuie să le recupereze, atâtea taine de pătruns, ele au tăiat copacii ca să ne înveţe cum stă treaba cu arta seducţiei, cum să pui mâna pe bărbat, cum să faci shopping (da’ chiar!...s-au lămurit?), cum să te mânjeşti pe faţă…şi să nu uităm: cum să te îmbraci?! Of…Eva e de vina! Clar! Păi dacă nu le apuca fiţa cu ţoalele, umblau şi acu nude pe ştrase.


Unele sunt adevărate focare de diabet. Inimioare, bombonele, prăjiturele,căţeluşi, animăluţe, zăhăreluri. Roz. Mult prea mult roz. Romantism intraductibil. Romanţe inexistente. Vorbe subţiri şi fade. Beţişoare foarte parfumate. Arome îngrozitor de dulci. Diminutive pe scări rulante. Că nu ştiu cum de cei de lângă ele nu sunt dependenţi de insulină.


Şi-au pus limite peste limite de frica penibilui în care se scaldă oricum cu succes maxim. Nu au curaj să râdă sincer, să savureze noaptea, să îşi dea drumul de pe munte, să mănânce în văzul lumii, să bea mai multe pahare, să cânte în public, să danseze din inimă, nu din obligaţie, să conducă în viteză, să cadă pradă pasiunilor, să fie dure, să spună vorbe tari, să consume lucruri tari şi fapte indecente. Se plictisesc de moarte fiindcă i-au rezervat bărbatului dreptul de a avea plăceri ca să poată ele să spună că au „moralitate”. De geaba. N-a ieşit.


Îşi formează universul punând mereu un el în mijloc. Îşi petrec ani lumină despicând o amărâtă de aţă în patru. Ce crede despre mine? De ce? Oare dacă am procedat aşa, ce o să zică? Cum să fac să mă iubească? De ce? Trebuia să sune acum 5 minute! Oare îi pasă de mine? De ce mă iubeşti? Ce îţi place la mine?

Domne! Încetaţi! Într-adevăr, are treburi mai importante, şi nu stă toată ziua să se întrebe ce crezi tu despre el, sau cum să facă să te ducă pe o insulă pustie, să te iubească şi să-ţi facă vânt cu o frunză de bambus. Bărbatul se gândeşte la sex cel puţin o dată la cinci minute…şi nu mereu cu tine! Deci n-are timp! Nu înseamnă că te desconsideră…pur şi simplu aşa e el făcut. Nu e o tragedie! Poţi să treci peste…şi nu începe să plângi…te roog…si mai ales nu în faţa lui. Că atunci chiar că n-o să ştie ce să-ţi mai facă!


Măreţul instinct feminin…Poate mă ajută careva? Exista? La câte îndoieli le macină mintea şi sufletul e greu de crezut că e în stare vreuna să asculte de instinct. De prostie…daaa!!

Cu toate astea, e o fiinţă raţională şi complexă care cântăreşte fiecare vorbă în mai multe talere. Îşi petrece gândurile căutând graniţa dintre raţiune şi simţire, pe care încercă mereu să o estompeze.


Dacă le pui la un loc, declanşează revoluţia gâştelor în ţarc. Din patru, trei o vor urî pe a doua, şapte pe a cincea şi 100 pe prima.

Dacă bărbaţii îl consideră pe orice Dorel prietenul lor bun numai pentru că joacă fotbal pe maidan, femeile nu se anturează cu cele cu performanţe intelectuale inferioare. Toate care nu se ridică la nivelul lor devin automat gâsculiţe penibile ce nu merită prietenie. Să fie bine?...să fie rău?


Se aşteaptă de la ele să fie o boare de înţelegere şi un refugiu de linişte.

Sunt un motor ruginit care se urneşte în 30 de minute de larmă îngrozitoare din faţa patului. Îl asasinează pe cel de lângă cu o conspiraţie ameţitoare de întrebări din care nici geniul nu iese cu un răspuns. Îmbolnăveşte de nervi pe cel mai senin ascultător, în timp ce suferă de probleme menstruale acute şi dureri de cap în cele mai aprinse momente.

Cu toate astea, se declară experte în psihologie şi inteligenţă emoţională.

Mă doare capul.


S-a dovedit că ţările în care există cultura matriarhală sunt populate de bucurie mult mai mult decât cele în care bărbatul e la putere. De fapt bărbatul nu e superior decât în religia creştină, în rest se pare că principiul ying şi yang se respectă.

La noi, până şi în primul cod de legi, cuvântul prostie era trecut în dreptul femeii care nu avea ce căuta în treburile masculine.


Mama perfectă se trezeşte abia după momentul naşterii. Până atunci, maternitatea e o datorie. Se roagă dumnezeieşte la cromozomul y să-i îndeplinească dorinţa tatălui şi să fie făcătoare de masculi. Altfel nu e suficient de femeie. Chiar dacă tot prinţese în rochiţe şi-ar dori. Altele nu văd rostul de a arunca suflete în lumea asta rea....la toate bune şi măreţe!

Apoi odrasla devine obiect de cercetare ştiinţifică. Cocoloşeala, artă. Ea, atât.

Dar femeia e făcătoare de viaţă. E minune. Şi cred că e datorie. Şi sper să aveţi aripi care să vă insufle copiii cu dar. Fie împlinite!

Dragostea de mamă e adevăr pur, ce nu merită murdărit de teorii. Iar toţi cunoscătorii ce vă cred doar „o zestre producătoare de copii”, să-şi umezească buzele cu pace.


Nu există mişcarea masculină, în schimb muierile s-au constituit în blocuri care îşi fac naţia de râs încercând fără succes să diminueze puterea sexului tare. Reuşesc doar să demonstreze, fără urmă de îndoială, că locul lor este într-adevăr în rândul doi. Publicaţiile contemporane adresate sexului slab discriminează femeia mai mult decât orice elucubraţie masculină şi o dă înapoi cu 300 de ani. Se metamorfozează voit într-o o creatura destinata, necondiţionat, sexului, experimentelor culinare, bijuteriilor, hainelor si machiajelor. Simbolul feminităţii? Păi da! Parcă vrea să ne dovedească agasant că e personaj central doar într-un show ieftin în care aleargă disperată după o geantă scumpă sau ca o divă ce ia lecţii de la gospodine caraghioase care le învaţă cum se scoate morcovu’ din orificiu şi se introduce-n ciorbă. E o marionetă a societăţii de consum, un exponat înzorzonat ce atârnă de braţul unui zeu politic sau de Dorobanţi.

Mesajul pe care îl transmit societăţii în care vor să se afirme, e unul singur: Poftă buna!


Dar, lăsând toate astea la o parte, problema lor cea mai mare e că n-au personalitate. Sunt un izvor nesecat de plictiseală. Compania lor plictiseşte, după cum plictiseşte gândul la prietenia lor. În afară de chestiunile femeieşti, ce se poate discuta cu ele? Femeile nu au pasiuni! Iar dacă vorbesc cumva înflăcărat de vre-un subiect, e doar pentru că au studiat terenul unui el care să o observe. Ştiu despre maşini, şi muzică şi cărţi. Despre since fiction, politică şi istorie, fotbal şi motoare, economie, imobiliare, gadgeturi şi calculatoare.

Se agaţă cu disperare de lumea celui de lângă, îi copiază universul, viaţa şi pasiunile, îi ia prietenii şi caracterul…fără să pună nimic în loc. Habar n-au cine sunt, şi nici cine ar trebui să fie.

Și e trist că tocmai ele, care se laudă că se pot reproduce singure, şi ar putea să ducă omenirea în spate, …par că nici nu există dacă orice părticică din ea nu e legată de vlăstarul masculin. Fie că e relaţie, fie că e vorbă, fie că e calitate, fie defect, fie familie, fie slujbă, fie talent şi fie vis.


Bărbatul e mândru de el însuşi şi nu caută lumi pe care să le imite. Nu-şi pune limite, nu-şi pune bariere. Iar dacă e atât de frate cu belzebut, de ce vreţi să-l faceţi zero şi să vă puneţi pe voi în locul lui? De ce sunteţi nimic fără un el? Şi de ce vă luptaţi între voi ca să-l aveţi? Nu el era cel care trebuia să se lupte pentru voi. Pai oare de ce nu o mai face? Fără el, eram o specie fără istorie care îşi privea soarta într-o cratiţă cu de-ale gurii, în zumzetele pruncilor îngroziţi de ce-i aşteaptă.


La cum le-a tratat istoria, ar fi avut şansa foarte rară de a fi martire, au preferat să fie victime. Ar fi putut să fie sfinte, au devenit păcătoase. Puteau să fie simbol, sunt marfă.



Dar poate că povestea nu mai curge, tocmai pentru că în atâţia ani de magie, ea însăşi nu şi-a înţeles rostul. Poate că avea un rol…şi rolul ei e de poveste. Povestea cu inimă şi tâlc pe care fiecare trebuie să o scrie.

Zâna cea bună de la care pruncul aşteaptă minuni. Crăiasa din spatele cavalerilor încercaţi ce le insuflă putere şi le luminează calea. Icoana la care se roagă păcătoşii. Jumătatea fără de care prinţul nu e întreg.

Misterul pe care îl căutăm cu toţii. Comoara din adâncuri. Secretul care trebuie apărat.

Ea are darul de a vindeca sufletele rătăcite. Rolul ei e să îi înţeleagă pe toţi cei care o cheamă. Să aducă ploaia şi să încălzească inimi împietrite. Ea simte cum se mişcă luna şi stelele i se artă în vis. E acolo când nu mai poţi să speri, şi alungă răul cu un miracol.

Femeia e o poartă către viaţă. Spiritele vechi îi circulă prin sânge într-un izvor de linişte şi pace. E rădăcina arborelui de neam şi de fiinţă care înfloreşte în privirea ei.

Ea e cea care trebuie să nască povestea. Să învie cavalerii şi să trezească prinţii adormiţi. Să nască spiriduşii, să împlinească dorinţe, să vrăjească natura şi să anime lumi.


Puterea ei e o baghetă fermecată care împlineşte vise. Care transformă răni în linişte şi har. Iar dacă preţul ei există, preţul ei e viaţa.

3 comentarii:

  1. Felicitariii!!!!!!!!!!!!
    fff frumos scrii...talente ascunse :))
    tine-o tot asa!!
    te pup mult
    cati :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte interesanta "analiza" ta. Pot, insa, sa iti dau un sfat? Eu as sparge textul in doua (seriale). E putin cam lung si la un moment dat incepi sa te plictisesti... Sorri, nau ofens... :) De fapt, nu cred ca e vorba despre plictiseala - pur si simplu nu mai ai rabdare sa ajungi la sfarsit. Altfel, scrisul este excelent, dupa cum ti-am mai spus. Daca textul cu Craciunul ti l-as fi citit la timp, ti l-as fi trimis unor amici, pe la ziare. E super! Deci, ramane cum ti-am mai spus: ai un condei extraordinar, mai trebuie doar slefuit. Tine-o tot asa! :))))))))))

    RăspundețiȘtergere