Crăciun. Miros de brad și de revoltă.

În fiecare an, în preajma Crăciunului e o isterie generală cu revoluția. Văd că anul ăsta mai mult ca de obicei. Parcă mulţimii a început să i se facă poftă. Sunt 20 de ani. Sărbătoare.

Specialiștii spun că unele calamități naturale, cum ar fi cutremurele, sunt oarecum ciclice și se repetă o dată la 30-40 de ani. Dacă te uiți atent în timp, pare o concluzie de bun simţ.
La fel, fiecare generaţie e marcată de un eveniment istoric de amploare. Stră-străbunicii noştri au avut Războiul de Independenţă, străbunicii noştri au avut Primul Război Mondial, bunicii pe al Doilea, părinţii Revoluţia. Şi noi le vom povesti copiilor că am trăit Revoluţia. Dar ce?

De fiecare dată când mulţimea e în bătaia puştii, se spune că se luptă pentru câştigarea libertăţii. Fiecare generaţie şi-a câştigat libertatea cel puţin o dată.
Libertatea e un drept fundamental al fiecărui om. Ar trebui să fie gratis. Însă mereu aflăm că se plăteşte cu sânge.
Consumăm în fiecare zi de cel puţin 3 ori mai multe lucruri decât avem nevoie. Dar niciodată nu găsim altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele.

De fiecare dată, libertatea se traduce prin simboluri de care se bucură poporul liber, dar care puse cap la cap înseamnă acelaşi lucru. Pământ. Apă. Proprietate. Independenţă. Religie. Egalitate.
Ultima noastră libertate a însemnat o „piaţă liberă”, consum, dreptul de a atinge un pământ străin, dar cel mai mult se vehiculează libera exprimare şi votul.
Exprimarea liberă ne spune că piaţa liberă e controlată de cei care se exprimă liber, care sunt controlaţi de cei care controlează piaţa. Străinătatea ne fură valorile şi ne bombardează cu un consum chimic. Niciodată nu avem pe cine să votăm, iar dacă o facem, nu are valoare…fiindcă votul e „interpretabil” şi manevrat de cei care se exprimă liber sau de cei care vor să dea mâna cu străinătatea pe care trebuie să o consumăm pentru a avea o piaţă liberă.
Oare vine timpul să ne câştigăm o nouă libertate? Suntem pe drumul către capătul unui nou cerc?
Generaţia mea e tânără, şi mai are timp de-o revoluţie. În plus, îi place foarte mult cuvântul „liber”. Îi place şi „sângele”. Şi spune că ştie să lupte pentru „drepturi”. Sunt tocmai buni.

Eu sunt prima generaţie care a intrat pe băncile şcolii libere. Şcoala liberă însemna că nu trebuie să îi spui stimabilei doamne învăţătoare „tovarăşa”, deşi tu aşa învăţaseşi în cei şapte ani dinainte. Profesorii fuseseră persecutaţi de fostul regim care nu le-a oferit şansa de a se afirma. Tovarăşa învăţătoare era de fapt „doamna profesoară universitară cu două facultăţi”, din familie cu sânge aristrocratic, înfieraţi de răul suprem care a fost comunismul, de care ne-a ajutat sfânta credinţă să scăpăm în sfârşit. Dacă i te adresai unui asemenea vlăstar nobil cu titlul de tovarăşă, erai „lepră”. Lepră însemna ceva foarte foarte rău care trebuie să stea la colţ în fiecare zi şi care nu are părinţi „intelectuali”. Nu e glumă. Nici nu e de glumă.

Bunica mea mi-a povestit istorii de război. Cu tranşee, bombe…cum trebuia să te ascunzi de inamic, să piteşti mâncarea şi ce mai aveai. Îmi plăcea. Războiul era o combinaţie de leapşa cu faţa ascunselea şi baba oarba. În plus, mai erau şi eroi care salvau alţi oameni. Mai erau şi jucării interesante ca puştile şi pistoalele. Lucrurile se petreceau noaptea. Nu trebuia să te culci devreme şi te jucai tot timpul. Era fascinant.
Aşa că atunci când veniră cu revoluţia peste noi, am crezut că e război. Mi-am dat eu seama că nu e bine să spui că te bucuri când e război. Fiindcă război înseamnă să te joci obligat. Aşa că şi oamenii mari se joacă, chiar dacă nu au chef.
Văd că n-am înţeles eu tocmai greşit. Şi azi e la fel, numai că nu ştiam că oamenii mari sunt tot copii.
Am întrebat cu cine ne batem. Mi s-a spus că ne batem cu teroriştii. Habar n-aveam care e ţara teroriştilor. Am întrebat şi asta. N-am înţeles. Şi azi e la fel. Ne batem cu teroriştii, da nu ştim de unde vin, unde locuiesc şi cum arată. Nu înţelegem prea bine nici de ce ne batem cu ei.

Dar revoluţia noastră a fost mai specială. Ne-a fost prezentat un terorist plin de sânge în direct. Noi eram mai deştepţi, ştiam cum arată specimenu’.
„Teroristul” era un prieten foarte bun al tatălui meu. Îl cheamă Dan Marin şi a făcut parte din echipa naţională de handbal, generaţia de aur, campionii mondiali din 1974. Pe 23 decembrie 1989, era ofiţer de contraspionaj şi se îndrepta către sediul Agerpres. Se declanşase „starea de necesitate” şi toţi ofiţerii trebuiau să poarte arma asupra lor. Arma nu era încărcată. Pe bulevardul Magheru, în faţa hotelului Lido, a fost recunoscut ca fost sportiv de performanţă de către un personaj dintr-un grup de 50 de mari revoluţionari. Au discutat cu el, timp în care le-a explicat calitatea sa de ofiţer, cu ce se ocupă şi că poartă armă. Apoi l-au percheziţionat şi au văzut arma. Un glas a strigat „E terorist!”. Apoi a fost bătut, lovit cu pistolul în figură şi dus la sediul revoluţionar de la televiziune.
Casa lui a fost percheziţionată, banii şi bunurile furate şi trofeele sportive distruse. Ale lui, şi ale soţiei care e vicecampioană mondială de scrimă.
Din fericire, cu arma respectiva nu s-a tras niciodată. Nici înainte de incident, şi nici după. Şi tot din fericire, el mai e printre noi şi astăzi.

Vecinii mei, soţ şi soţie, s-au dus la spital ca să-şi viziteze băiatul rănit în focurile de la Otopeni. Când s-au întors, au fost opriţi de un punct de control al marilor revoluţionari. Erau în maşină. I-au controlat şi au văzut că ea lucra la Evidenţa Populaţiei. Se pare că asta însemna că lucrezi la poliţie şi eşti de partea dictatorului. I-au lăsat să plece. Apoi au tras în maşină. Un glonţ a intrat prin scaunul din spate direct în inima femeii. Ea nu mai e azi printre noi. Au tras din spate!
Soţul s-a trezit pe patul de spital lângă cel al fiului. Ea nicăieri. Ciudat, nu?
Mai târziu, soţul l-a identificat pe cel care a tras. E unul dintre marii revoluţionari. E erou.

Într-o seară am fost şi eu într-o maşină la revoluţie. Am văzut mult foc, multe maşinării urâte şi mulţi oameni pe stradă. Oamenii păreau fericiţi. Acum îmi dau seama că erau beţi.
Moşul era să fie ciuruit şi el pe străzi. Dar a venit totuşi. A fost un Crăciun fără prea multe cadouri. De tata nu se auzise nimic vre-o două zile şi mama n-avea chef de joacă. Mi-am dat eu seama că nu prea e distractiv războiul ăsta. Nu aveam voie la fereastră fiindcă în stradă se trăgea şi nici afară nu puteam să ies. Părinţii şi bunicii aveau o faţă altfel. Azi ştiu că e spaimă.
Tot la televizor l-am văzut şi pe Ceauşecu mort. Nu văzusem niciodată un om mort. Nu ştiam că e mort. Am plâns sincer.

O gaşcă de oameni săriţi din fire controla oraşul. În loc să fie sub brazi, portocalele mecanice defilau pe străzi. Majoritatea erau vagabonzii care astăzi se strâng în spatele blocurilor şi se bat prin ganguri. Au cuţite şi miros a băutură ieftină. Sunt stăpâniţi de instincte animalice. Le place să urle şi să aibă găşti. Le place să aibă adepţi şi să distrugă.
Le place sângele şi să fie liberi.

Nu pot să spun că am înţeles la vremea respectivă ce a însemnat revoluţia. Un lucru însă am simţit. Revoltă. Cu timpul i-am învăţat multe din sensuri. Probabil că nu toate.

Azi, la 20 de ani e ediţie specială. De parcă e ziua noastră, şi cu ocazia asta specială, ni se mai aruncă un adevăr cadou. Promoţie de sărbători. Să profităm, cine ştie când o să ni se mai arunce un os? Poate că ai noştri copii vor ştii mai multe, poate că nu. Dar dacă noi nu ştim ce trebuie, a fost degeaba.
Sunt curioasă dacă fenomenul se mai poate repeta. Sub altă formă poate că da. Sub aceeaşi idee, mereu.
Eram mică atunci, mai e timp de o nouă libertate.
Însă mă întreb din nou: chiar nu avem nimic altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele?

Datoria fiecărei generaţii este să înţeleagă ce i se întâmplă şi să transmită mai departe. Mai mult decât orice, Datoria ei este să îi pese. Minţii şi gândului ei nu trebuie să îi spună nimeni de ce are nevoie, ce trebuie să facă, să simtă şi să priceapă. Ăsta e tocmai controlul de care vrem să scăpăm. Libertatea nu înseamnă o gaşcă de revoltaţi care să îţi spună în ce trebuie să crezi şi cum să acţionezi.
Ceea ce nu spun cărţile, e că libertatea e personală. Până nu vei vrea să fii liber şi până când nu o să înţelegi ce înseamnă, nu vei fi liber niciodată.
Orice ni s-ar spune acum că a fost, nu mai contează atât de mult. Dar poate că în loc de o nouă revoluţie, ar trebui să înţelegem singuri.

Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, înseamnă să poţi să nu faci ceea ce nu vrei. Şi pentru asta trebuie să ştii ce vrei, ce-i bine şi ce-i rău.


PS:
Aseară mă întorceam acasă şi la intrarea în bloc mirosea a vopsea proaspătă. Pe uşă scria mare: „Iliescu suge P***”. Mda…cineva trebuie să o facă şi pe asta.