Bărbăţia – lipsă sau fapt?

Bărbaţii mizează de generaţii pe atuul dovedit genetic că sunt bărbaţi. Bărbăţia e aşa o chestiune demnă de laudă, care se primeşte cadou în ziua în care plodul face ochi. Primeşte automat hăinuţe albastre…mai târziu maşinuţe, apoi avioane cu telecomandă, apoi calculator…apoi lumea se aşteaptă de la ei să fie experţi în calculatoare. Ce bărbat e ăla care nu ştie să formateze un calculator?...sau care n-are măcar un gadget la purtător?...apoi primesc femei, fără manual de întrebuinţare din păcate. Unii le primesc la propriu, altora li se oferă ele…şi mai sunt câţiva care le şi câştigă. Sunt mulţi care le pierd, puţini care le păstrează, mulţi care le lasă, câţiva care sunt lăsaţi şi puţini care le merită.

Bun, şi după toate astea, primesc funcţii…apoi putere…apoi, după ce s-au liniştit că le au în sfârşit, încep din nou să se joace cu ele. Unii cu angajaţii, alţii cu banii, alţii cu companii, alţii pe front de-a dreptul, alţii cu ţări întregi…şi alţii cu de toate. Alţii nu primesc funcţii, şi nici putere…adică nu fac bani…adică sunt rataţi care va să zică. Ăştia devin demni de milă şi încet încet decad din drepturi. Apoi descoperă sticla şi ajung ori artişti, ori cerşetori.

Acum nu pot să zic eu că ştiu cum stă treaba asta cu bărbăţia, prin urmare o să mă uit în dicţionar…dar, sinceră să fiu, nu mă aştept să mă ajute prea mult.

Bun! Deci Dexul zice aşa: Bărbăţia este „1. Faptul de a fi bărbat; vârsta de maturitate a bărbatului. 2. Virilitate. Fig. Organul genital masculin.”

Ookkkk…pot să zâmbesc şi eu puţin?

Adică marea bărbăţie înseamnă doar că te-ai născut bărbat şi eşti purtător de organ genital masculin care ocazional mai e şi viril? Nu zic nu, deştepţi oamenii ăştia care au făcut Dexul,… da’ eu văd în societate că există lucruri, probleme şi fapte care se reglează „bărbăteşte”…discuţii „ca între bărbaţi”, toate astea fiind privite cu foarte mult respect…şi să nu uitam: „Bărbaţi adevăraţi”! Ăştia deja sunt o chestiune aşa de importantă, că trebuie veneraţi. Şi pe lângă asta, recunosc că de multe ori bărbaţii ăştia gândesc cu organu’, numai că nu mă prinsesem io că e aşa o performanţă demnă de toată isprava. Cred că n-am studiat eu instrumentu’ cu prea multă atenţie…văd că trebuie asemuit unei somităţi intelectuale. Hmmm…dacă mă uitam în Dexul ăsta mai devreme, înţelegeam şi eu multe forme de columne şi monumente pe care le-am văzut. :) Vorbeam mai devreme cu un prieten care mi-a amintit că la munte a înălţat şi el un turn din ăsta de zăpadă. Operă de artă! Respect!

Bine…să explicăm de unde şi nedumerirea asta.

Bărbăţia s-a născut de mult. E adevărat. Din antichitate chiar. Erau acei bărbaţi puternici care mutau stânci din loc şi omorau leii. Erau de fier şi îşi apărau familia. Construiau case cu mâinile lor și luptau cu pieptul gol. Îşi apărau viaţa, teritoriul…şi din nou familia.

Astăzi îi lasă şalele deoarece traistele de cumpărături de la supermarket sunt foarte foarte grele. Iar a luat muierea asta o grămadă de prostii! Se laudă frenetic că au schimbat un bec şi îşi petrec secole uitându-se la motorul maşinii din faţa blocului. În cele mai multe cazuri e o enigmă matematică fără soluţie...

Rar îl vezi pe vre-unul care îşi face casă. În majoritatea cazurilor este primită de la părinţi (adică ajutor…aşa îi zice). Hrana, după cum spuneam, se află în sacoşele alea grele, la care au contribuit amândoi nemţeşte, o găteşte femeia…si bărbatul îşi dobândeşte binemeritata burtă după atâta efort.

Se înfofolesc bine de tot, să nu răcească, şi, în majoritatea cazurilor, dacă nu e cineva care să le calce hainele şi să-i îmbrace, arată ca scăpaţi de la azil…cu toate astea se întâmplă să răcească bieţii de ei, că doar sunt fragili, iar atunci e o adevărată tragedie. Zici că veni ciuma de pe vremuri peste ei şi nu mai pot nici să se mişte. Dacă doamne fereşte se taie cu vre-o unealtă din aia de care sunt pasionaţi (am uitat să menţionez că bărbatul tre’ să aibă multe scule de care e pasionat, da’ în general nu ştie să le folosească)…aşa…şi dă necuratul să curgă nişte sânge…mooaa…urlă, se sperie îngrozitor, leșină, nici nu pot să privească nenorocirea!

Pe vremuri cică bărbaţii se descurcau cu sângele. Cicatricea era purtată la vedere ca un semn de onoare. Tot ce nu te omoară, te face mai puternic.

Puterea de azi? Păi pentru unii înseamnă să se deplaseze în găşti ca să-l ardă pe unu într-un gang…pentru alţii să se umfle cu steroizi la sală…pentru alţii să fie şefi de o aroganţă neclintită. Admirabil.

Când luptau bărbaţii adevăraţi pe vremuri, mai aveau ceva…aveau un motiv. Acum avem fronturi orchestrate care jefuiesc alte state. Şi avem adepţi „onorabili” care se duc din…interes.

Viaţa se dă pentru un ideal, nu pentru bani!

Spun eu toate astea, însă, sincer…de multe ori mă gândesc că bărbaţii ăia adevăraţi care şi-au dat viaţa, cu multă onoare, pentru ca noi să fim azi liberi, mai bine îşi vedeau de nevestele lor şi făceau…alţi români. Dar asta e altă poveste.

Da: familia era sfântă. Acum avem legi ca să ne scape. Avem amante pe bandă rulantă…minţite şi ele şi nevasta. Avem drepturi. Avem cărţi sfinte care se interpretează…şi experţi care să le interpreteze, şi pe carte şi pe lege. Avem conştiinţă maleabilă…pe alocuri injectată cu sentimente nobile, care îi conferă iertare. Ne îndreptăm spre cele sfinte când nu mai e nimic de care să te agăţi…şi numai când ne convine.

Bărbații cad în capcana unui decolteu mai repede ca șoricelul la cașcaval. Ceea ce e firesc, că sunt bărbați.

Uită decolteul de sărbători, când se simt singuri…ceea ce nu e firesc, că sunt bărbați. Atunci își caută iubitele părăsite și promit că se vor schimba radical. Devin alți oameni. Nu își caută o iubită nouă, fiindcă nu mai e timp până vine moșul.

De fapt, bărbatul mereu spune că se schimbă: aaa…nu…spune că evoluează. În realitate rămâne la fel, numai că îmbătrânește și e din ce în ce mai trist.

Că tot veni vorba: Onoarea! Ştiam că un bărbat adevărat e demn, corect, cinstit, integru. (Asta pentru bărbaţii care au şi uitat ce e aia.) Dacă cineva aducea vreo atingere demnităţii bărbatului, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Un duel…un harakiri…după caz.

Astăzi mint cu dibăcie…mint în faţă. Îşi fac jocurile ca să scape. Se murdăresc pe la spate…şi le place. Trădarea e o chestiune care nu merită prea multă atenţie. Trădare de prieteni…trădare de iubită…trădare de familie…trădare de ţară.

Pe la locuri de muncă învăț cum se scapă de responsabilitate, cum se aruncă vina peste alții…nu ai pe cine să respecți și nici pe cine să admiri.

Ştiu bărbaţi curve masculine și bârfitori de elită. Șantajul e o nouă tehnică de atac, o strategie dibace care mai are puţin şi se predă în şcoli.

Bărbaţii conduc excepţional maşina…femeia e un dezastru…ok…fie! Statistica zice altceva…dar fie!

Văd că nu există instinct masculin…sau n-am auzit eu de el. Asta cu instinctul e o chestiune femeiască. Adică au ele ceva acolo pe care nu-l merită, de se prind cum stă treaba. Bărbatul e inteligent şi de asta cunoaşte. Dar nah…n-are nici el cum să cunoască totul. Mă îndoiesc eu frecvent şi de inteligenţa asta…dar, fie! Femeile nu prea se plâng că nu înţeleg bărbatul...că nu-i prea greu de înţeles. În schimb bărbaţii se vor mira etern de taina complicată care e femeia.

Bărbaţii au „crize de personalitate”…ăsta e un teritoriu de unde femeia e banată. Frământările astea interioare se consideră o virtute psihologico – spirituală care n-are şansă de a fi înţeleasă. Totuşi…bărbatul vrea să fie înţeles. Ok…am înţeles de mult că îi e frică ca femeia să înţeleagă că îi e frică. Ceva nou?

Bărbatul ar trebui să facă femeia să râdă. Femeia râde…de el.

Atributele feminine în personalitatea unui bărbat sunt demne de ruşine. Nici un bărbat nu e 100% bărbat. Nici măcar heterosexual 100% nu e. S-a dovedit ştiinţific.

Ne-am mixat speciile de mult. Deci nu trebuie să vă mai fie aşa ruşine. E normal!

Bărbaţii îşi doresc cel mai mult în viaţă bani. Dacă dă ăl de sus cu mult bănet peste ei, în mare parte nu ştiu ce să facă cu el şi se autodistrug. Văd și ei că uite domne…parcă nu asta își doreau de fapt.

Nu spun acum că ar trebui să vedem eroi pe toate drumurile. Nu e nevoie de un Hercule pe şantier, de sfinți în biserici, de Cuza pe la guvern, de îndrăgostiţi loviţi de Cupidon la braţul nostru sau de arieni ambulanţi pe stradă. Lumea s-a schimbat prea mult…modelele s-au pierdut şi au fost înlocuite de altceva. Intelectuali nu mai avem…termenul e prăfuit şi utilizat numai în contextul unor satire la adresa comunismului sau de bunicii noştri. Păcat.

Însă cel mai trist mi se pare că bărbatul nu mai are Curaj. Curajul de a fi sincer. Curajul de a te privi în ochi. Curajul de a spune ce vrea. Curajul de a recunoaşte o greşeală. Curajul de simplul fapt de a fi liber. De a fi singur. De a-şi asuma păreri şi sentimente. Laşitate!

Văd mult prea multă frică. Frică de a spune ce simt. Frică de ce simt. Frică pentru că simt. Nu e o ruşine să simţi. Frică de a nu fi considerat ratat. Mai mult decât oricât, Frică de propria persoana.

Le e frică de frică şi ca lumea să nu vadă că le e frică. Şi fug…şi tac…şi se ascund. Când sunt prinşi, mint. Când le e demascată minciuna, fug din nou. Fug de ruşine, iar dacă îi prinde din urmă, o ascund undeva în ei. O simt înăuntru şi le e frică…şi le e ruşine. Le e atât de frică să nu le fie demascată laşitatea, încât îşi remodelează comportamentul până nu mai ştiu nici ei cine sunt.

Dar e si mai incredibil câtă încredere au pe tacticile lor. Bărbaţii cred atât de mult în propria bărbăţie încât se aşteaptă să fie iertaţi fără să o ceară.

Virtutea deosebită de a fi bărbat s-a transformat în scuză. Bărbăţia e un motiv care ascunde incapabilitatea de a face ceva.

Nu e o ruşine să nu poţi, e o ruşine să nu recunoşti că nu poţi.

Văd femei care conduc maşina, care îşi fac casă, care schimbă roata de la maşină. Care cresc singure copii şi cărora nu le e ruşine de ele. Văd femei care conduc companii şi care iubesc sincer…şi care sunt sincere şi care pot…şi care sunt mame…şi cărora nu le e ruşine de ele. Văd mult mai multă bărbăţie în unele femei decât în toată specia masculină.

E nevoie de bărbăţie pe lumea asta!…poate că din atâta lipsă, femeia a început să o dezvolte…să o reinventeze.

Şi da…”A man is not a real man if he doesn’t know how to cry…but that’s just my opinion”

Dar repet…poate că n-am înțeles eu cum stă treaba și Dexul are dreptate – bărbăția înseamnă să te naști bărbat, deci e doar un fapt.

PSssss:

Ştiu că am exagerat pe alocuri. Exagerarea este intenţionată şi din păcate nu foarte mare. Generalizările la fel.

Pe mulți dintre cei enumerați aici nu-i cunosc personal, pe si mai mulți îi cunosc, pe puțini îi cunosc cu adevărat. Cei care nu se regăsesc, să ia aminte! Mă înclin.

Bărbaţilor din viaţa mea le mulţumesc pentru ce au fost, şi pentru ce ar fi putut să fie.

Postul asta îi va face sa zâmbească pe ai mei prieteni care spun “Laurei nu-i plac barbatii” :) Ba da! Îmi plac și aș vrea să fie bărbați cu toții!

Femeile să nu se bucure prea tare că în curând le va veni și lor rândul.

*to be continued*