Cadre spre lume

Cele mai minunate momente din viață sunt cele care ți se dezvăluie când te aştepţi mai puţin…care se deschid în faţa ta ca o poartă pe care numai tu poţi să intri. O lumină dintr-un colţ ascuns care îţi arată viaţă… lucruri ce ţi-au fost date fiindcă numai tu le înţelegi. Ca o frază dintr-o carte, ca o melodie care-ţi mișcă în dans venele şi conştiinţa, ca un chip salvator din mulţime…ca un sentiment de care nu ştiai că eşti capabil.

Să fie din nevoia noastră de a crede în miracole? Poate minunile nu sunt minuni…poate sunt doar uşi pe care ţi le deschide soarta şi te fac să crezi. Dar orice ar fi, eu le consider daruri de undeva de sus şi mă bucur că mă împlinesc. Mă bucur şi atunci când îi împlinesc pe aţii…si când văd expresii pe chipuri cunoscute de la care nu mă aşteptam să poată. Mă bucur când aud cuvinte pline de emoţie din feţe împietrite, şi vorbe extaziate izvorâte din banal. Şi sper să curgă cu lumini şi umbre pentru toţi cei care nu mai cred.

Acum vre-o două săptămâni, mă plimbam singură pe străzile unui oraş care mi-e foarte drag. Un oraş pe care n-aş fi vrut să îl vizitez neapărat, dar către care soarta mi-a urnit paşii şi care de fiecare dată mă uimeşte prin neprevăzutul întâmplărilor ce mi se arată. Pentru prietenie adevărată, energie, oameni, muzică, nou şi întâmplare.

Un lucru îmi place foarte mult la plimbatul ăsta de unul singur: faptul că te face să fii atent, că poţi să diseci peisaje, trecători…poveşti machiate cu farduri şi istorie. E o comuniune cu propriul tău eu, ce-şi trage sevă din locuri. Poate fi şi o provocare. Să faci abstracţie de impresiile celor care te văd singur cu o cafea în faţă, mai ales dacă te abţii să scoţi o carte salvatoare din traistă, un ziar sau un aparat de fotografiat. Şi mai ales dacă nu-ţi butonezi telefonul conceput special pentru a te scoate din asemenea situaţii. Dacă ai curajul să priveşti direct în ochii celor care te analizează…dacă nu te temi că ai putea spune povestea unui părăsit de prieteni şi iubire.

Bun…şi fâţâindu-mă eu aşa de una singură, m-am trezit în faţă cu cei mai aprinşi ochi verzi, speriaţi, neînfricaţi şi atotştiutori. O frumuseţe flancată de straie roşii care mă chema şi mă îndepărta în acelaşi timp. Era afişul către o expoziţie de fotografie. Atunci mi-am amintit că auzisem de ea, însă uitasem să o caut. Era în faţa mea şi am intrat.

Deşi voi crede mereu că cele mai frumoase lucruri din lume le vezi şi le auzi doar în ochii celor care te găsesc cu adevărat şi te integrează în filmul lor,… aş putea spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea. Frumos, impresionant, dur, mult prea sincer.

Aş putea vorbi pagini interminabile pe tema asta, dar uneori cuvintele n-au tot darul de explicaţie. Trebuie văzut şi simţit. Pozele erau ca nişte holograme vii prin care toată lumea cea mare îşi spune esenţa şi te atrage în jocul ei. „Dumnezeu e calea”, „Încerc să întruchipez puritatea”, „Simplitatea mea mă face fericită”, „Hai mai bine să bem un pahar, că de probleme avem timp toată ziua”, „Ştiu că am să mă mărit cu un bărbat bogat, care o să-mi dea mult aur, fiindcă sunt frumoasă”, „De ce vrei să mă fotografiezi? Sunt un nimic” „Da, e doar linişte. Tăcerea e virtutea supremă”, „Bunicul mă iubeşte şi o să aibă grijă de mine”, „Avem recoltă bogată anul ăsta…să ne bucurăm”, „E sărbătoare! Am aşteptat clipa asta tot anul”, „Orice mi-ai face, n-am să las pâinea asta din mână…e pentru copii mei”, „Ştiu că voi pleca de aici”, „Câinele ăsta e cel mai bun prieten al meu şi mă înţelege” „Am văzut toată durerea din lumea asta, nimic nu mă mai poate impresiona”, „Nu am de ce sa mai trăiesc”, „De acum ne vom clădi o viaţă nouă”, „Am să mă omor acum, nu mai pooot!!!!”, „Nu te apropia de mine, sunt o maşină de ucis şi am să te nimicesc”, „Muncesc în mină de dimineaţa până seara, merit ţigara asta şi îmi place”, „Ştiu…ştiu prea multe!”, „Am să supravieţuiesc. Pot!”, „O să trăiesc. Trebuie!”, „Aici e capătul lumii”, „Am murit pentru voi. Priviţi-mi resturile şi Cutremuraţi-vă”, „Uite ce aţi făcut!”…

Cu toţii cei ce erau acolo, auzeau voci. Poate fiecare altceva. Dar nimeni nu vorbea. Nu e genul de loc în care să simţi nevoia de a împărtăşi ce crezi cu cel de lângă tine. Simţi mult şi simţi că eşti un martor care vrea să conteze.

Adevărata frumuseţe nu se fabrică tehnic, nu are nevoie de straie scumpe şi nici să fie pusă în valoare. Există. E pusă acolo de persoană şi de sus.

Bucuria adevărată se trăieşte. Nu se caută.

Există oameni în lume care pot să doarmă liniştiţi pe o canapea abandonată în mijlocul pustietăţii distruse de semeni şi care, înainte să se culce, se descălţă şi îşi aranjează pantofii în faţa canapelei.

În mijlocul deșertăciunii, diamantele şi animalele sfinte sunt lăsate în bătaia focului.

Dezumanizarea celui pus să ucidă e la fel peste tot, şi îi ia locul omului.

Există o anume privire comună tuturor celor care au suferit prea mult. De obicei e vie şi, surprinzător, frumoasă, însă de fiecare dată împietrită, neclintită de nimic. E obişnuinţa celor pe care nu îi mai poate atinge nimic. Care nu se plâng şi care nu se mira dacă mai pierd şi ultimul lucru pe care îl au, ultima persoană dragă din viaţa lor, tragedia supremă. Demnitatea în faţa sorţii e comună în toate colţurile lumii. Durerea pune semne adânci pe chipul celor aleşi.

Nu ştiu eu cât mă pricep la artă…si la fotografie cu atât mai puţin. Cred însă, cu tărie, că scopul fundamental al artei nu e să înţelegi mesajul autorului, ci să producă un impact asupra martorului, un mesaj filtrat de propria lui persoană şi conştiinţă. Nu înţeleg cum poate cineva să fotografieze un copil cu un pistol la tâmplă care plânge şi vrea să pună capăt la tot fiindcă nu mai poate. Mesajul merită să fie spus. Dar nu e un preţ cam mare?

Şi cum a putut să îi lase acolo pe toţi cei pe care îi doare atât de tare? Cum te poţi uita la ei si să le faci poze?

Poate de asta o fi genial…Oricum, Steve McCury merită văzut - www.stevemccurry.com

Cică poza de mai jos este fotografia este cea mai recognoscibilă din lume.

El spune că a avut răbdare şi, dacă ştii să aştepţi, sufletele se vor revărsa în cadre.

Sper să fi învăţat că dacă ai răbdare, frumosul va izbi toţi pereţii ridicaţi de societate, de viaţă şi de propria fiinţă.