Zburători fără fereastră

***pentru călători***

Câteodată îmi doresc să nu mai fie granițe. Țări, limbi, culturi, rase.

Uneori, în timp ce scriu, ajung să mă gândesc la țară și la iubire… De parcă aș putea să bag iubire în țară și să înlănțui țara pentru iubire. Fără să vreau. Și nu mint.

De când eram foarte mică am urât ideea de patriotism. Nu înțelegeam de ce ți-ai da viața pentru un pământ încorsetat în limite. Nu știam ce simt. Nu prețuiam valoarea unui aur ascuns în inima unor granițe. Nu știam ce e aia economie. Nu știam ce e aia omenie…și nici identitate. Nu vedeam sensul intonării unor vorbe de laudă pentru niște oameni pe care nu îi cunosc și care au murit degeaba. Nu vedeam țara. Nu mi s-a explicat niciodată că țara e o idee. Era ceva fizic, palpabil. Nu aveam iubire…nu acea iubire. Dar mi-ar fi plăcut să joc în filmele trecutului și să inspir eroii care îmi salvau părinții.

Însă de fiecare dată când aștern cuvinte pe hârtie, parcă țara vrea să se afirme. Parcă iubirea se zbate să iasă la suprafață. Orgoliul meu se luptă să le dea la o parte. Trăim într-o lume care nu înțelege. Nici eu nu înțeleg. Metafora zvâcnește sub un înveliș de om. O doare și-i miroase a iarbă. Vrea aer. Știe că o dată pusă în vorbe va stârni haz. Nu-i pasă. Vrea să fie martiră. N-are orgoliu și nici conștiință. N-are nume…dar are voință. E o logodnă vie, sinceră și neîntreruptă cu fiecare pășește pe pământ străin și granițe.

Termenii prăfuiți din trecut își caută o nouă identitate. Li se arată muze artiștilor în vis. Pot să aibă nume noi, fapte noi și idealuri noi. Sunt niște curve inspirate. Ne atacă în somn. Atunci când închidem ochii de frică, de fericire și de iubire.

Vorbim despre ele când vrem să ne arătăm conștiința în mulțime. Când le dăm spaimelor un ideal și când ne salvăm iubirea. Iubim necontrolat, pe cine apare să ne cheme. Inventăm idei, dar nu le pronunțăm numele.

Ne place să fim noi printre străini. Vorbim de poeți și ne asumăm premiile celor care au fugit din națiune ca să fie cineva. Rostim pe limba altora fiindcă putem. E o trăsătură de sine. Un atribut al speciei noastre superioare. Ne e rușine să îi integrăm pe cei slabi în noi. Suntem avizi de identitate și ne e rușine să o spunem. Ne place să ne confundăm în trăsăturile de bine ale altora…de parcă le-am avea sub piele de când lumea.

Înflăcărați de sine, ne adâncim în oamenii care am vrea să fim.

Ne e rușine să iubim ființe normale. Inimile noastre prind simțire în preajma celor altfel. Să fii comun și să ne intri în orizont te face un nimic. Iar dacă știi să zbori, ești un temereț care nu cunoaște relieful. Un zburător care se va izbi mereu de o fereastră trântită în nas. Va fi comic și neînțeles. Subiect de bârfă în găștile celor tari pe care până și el le admiră.

Demult, un călător mi-a spus că nu știe unde îi e casa. Că nu poate să spună nicăieri că e acasă. Că îi e DOR de casă. Și că îl doare. Înainte, îmi afirma înflăcărat că toată lumea asta mare se învârte în jurul iubirii.

N-am avut curaj să-i spun atunci, dar aș fi vrut să-i zic numai atât “atunci de ce îți plimbi iubirea în jurul lumii, în loc să plimbi lumea în jurul iubirii?”. Dar nu sunt eu cea care trebuie să spună asta.

Observ ca un privitor cum mă transform într-o moralistă fără de păcat. Uneori nu sunt eu cea care mă citesc. Îmi place să vorbesc despre lucrurile care îmi plac. Detest critica. Și se naște din mine fără să o chem. Și-mi pare rău.

Eu nu știam despre mine că am țară și iubire printre degete. Nu mi-e rușine de ele. Încearcă să-mi șoptească ceva, și-mi îndeamnă mâna. Le ascult noaptea, în morala străbunilor și atunci când nu arunc chiștoace în stradă.

Atunci când nu cuget și mă trezesc în lumina dimineții, ce-mi arde inima cu fulgere de părere de rău.

Poate așa au pățit și alții.

PS: Am mulți prieteni care locuiesc pe afară. Unii vor să se întoarcă. Alții niciodată. Dar cu toții simt ceva din asta. De sărbători vin acasă. Când sunt aici, nu știu cum să fac să stau cât mai mult cu ei. Apoi pleacă. Uneori și eu vreau să plec.