Între semeni

De când cu blogăreala asta, (cu care tot nu sunt pro, by the way) am constat că dragostea e mai comentată decât votul. Nu mereu pe faţă, dar îi atinge pe toţi, chiar şi pe cei mai puternici dintre semeni.
Ceea ce ne arată că sunt multe poveşti nespuse între oameni…şi că nu există vină care să nu merite a fi înţeleasă şi iertată.

Stop retardation!

De multe ori am spus că scriu povești pe aici ca să citească ceva și amicii mei care nu au citit o carte în viaţa lor. Că dacă e de mine, sunt şi ei curioşi. Măcar atât să fac şi eu pentru ei, că altfel n-am nici o şansă. Hmmm…de fapt nu e adevărat. Motivul e altul. Făceam şi eu o glumă…însă acu că stau să mă gândesc, justificarea ar fi fost foarte legală. E gravă situaţia.
Și dacă nu vă regăsiți: Serios!…chiar sunt oameni care se laudă că n-au citit în viața lor o carte.
Majoritatea sunt tineri. Şi e al naibii de trist.
Nu pricep cum şi de ce atât de multe persoane sunt interesate de…nimic. Dacă spui că ai alte preocupări, mulţi râd. E aşa de amuzant şi nu m-am prins eu? În ultimii ani, dezinteresul pentru orice a crescut constant. Înainte aveam intelectuali, care erau respectaţi şi invidiaţi. Astăzi, termenul a devenit un fel de arhaism. Parcă face parte din limba veche. Cu toate astea, numărul absolvenţilor de studii superioare e în continuă creştere. Adică se produc pe bandă rulantă experţi licenţiaţi care nu ştiu să facă nimic, să producă nimic, să exprime nimic…şi mai mult decât atât, îi batjocoresc pe cei puţini care încearcă să facă ceva. Acum avem generaţii fascinate de parvenism, de showuri ieftine şi muzică proastă care se plâng încontinuu de soarta lor. Deci chiar nu înţeleg…pe lângă faptul că e prostesc, mai e şi extrem de plictisitor.
Chestiunea se complică şi mai mult de când cu internetul on zi și noapte. Jocuri…presă…chat…tot tacâmul. Şi apropos de cărţi, mă enervează şi mai tare apariţia cărţilor online…ca să nu mai zic de e-books. Mi-e frică să nu ducă la exterminarea scriitorilor. Toate artele au o formă de finanţare, chiar dacă ajung pe internet. Picturile sau sculpturile se cumpără, sau se văd în muzee şi expoziţii, degeaba te uiţi la poze cu ele pe net. La teatru şi dans te duci…la film te duci cu o fată, ca să mănânci nişte popcorn, să vezi 3D sau efecte speciale pe ecrane uriaşe. Deşi fac atâta tam tam, muzicienii câştigă din contractele cu casele de discuri (sau pierd, după caz)…însă calitatea primează. Adică dacă sunt buni, vor avea fani care îi descoperă pe internet de cele mai multe ori, le trimit și prietenilor lor sau le promovează pe bloguri și rețele de socializare. Fanii cumpără albume originale și ar da oricât să de ducă la concerte, unde să îi asculte cântând în carne și oase. Bun…dar cu cărțile cum rămâne?...atât timp cât se pot downloada de pe internet, se pot și printa. Deja se găsesc pe torenți și sunt la îndemâna tuturor. Gratis. Efectul e cam același cu o carte cumpărată. Așa că la ce bun să mai dai bani pe cărți? Și problema e că unui text n-ai ce artificiu să îi faci ca să merite să mai dai un ban pe carte. În afară de respect. Dar și așa dezinteresul e maxim. Mobilierul modern nici nu mai are rafturi de cărți. N-am văzut o persoană care să se fi mutat în casă nouă și să își facă undeva o bibliotecă.
Aaaa…știu! Singurul motiv pentru care ai cumpăra o carte, ar fi ca să o faci cadou.

2 oo

Cea mai importanta şi difuzată ştire legata de sărbătorile pascale a fost cea cu premierul Boc care a spart un ou cu capul. Bun…deci premierul a ţinut cu tot dinadinsul să ne demonstreze că deşi capul său şi cu oul au aceeaşi dimensiune, el e mai tare de cap ca oul. Știam!

Părere

Mamă mamă…m-am chinuit până acum să nu scriu pe blog despre mine. Adică ce fac, la ce mă gândesc, cum mă simt şi tot aşa. Ceea ce mi se pare culmea în alte părţi. După cum mi se pare trist să te transformi într-o pagină al cărei puls se poate lua în orice moment. Pe lângă asta, e şi penibil rău de tot: “Azi sunt trist!”…”mi-am cumpărat o pereche de pantofi şi sunt surescitată la maxim” “Am văzut astăzi filmul ăsta şi e mega tare…e aşa deosebit până la cer. Am căzut pe spate de 7 ori până acum, abia am reuşit să-mi revin”. N-am nimic cu recomandările, numai că nu se fac aşa…ar trebui să li se acorde mai mult respect, zic eu.
De fapt aş fi scris chiar numai la persoana a III-a, numai că prea mult îmi place exprimarea directă. Au un impact mai puternic asupra celor care citesc, aşa că persoanele I şi II ar trebui folosite chiar mai des în orice formă scrisă.
În aceeaşi ordine de idei, am încercat să nu fac categorii. Nu prea îmi place să etichetez ceva. Nici să ordonez…dacă stau să mă gândesc, cred că nu-mi place ordinea, şi nici ordinele. Nici lucrurile spuse prea direct…tehnica asta cam lâncezeşte mintea, care şi aşa…:)
Şi nici să comentezi tot ce se întâmplă nu prea mă încântă. Sunt alţii plătiţi să facă revista presei.
Daaarrr…sunt totuşi unele lucruri, gânduri, impresii şi aşa mai departe, pe care parcă nu pot să nu le vărs undeva. Prin urmare, tocmai mi-am dat cu firma în cap şi am făcut o rubrică, şi am zis în mod direct ce cred, şi mi-am dat părerea pe faţă pe net…şi o să mai spun.
Gata, tac.

Colecționarul de antichități

Momente din timp. Colecționarii înțeleg perfect.
Se uită adânc în sertar. Îl are de cel puțin 16 ani. E plin de lucruri vechi de când și l-a cumpărat. Lucruri? Cum altfel le-ar numi ceilalți? Relicve de când a învățat să scrie? De scris era nevoie? Doar dacă nu ar fi întrebat atunci?! I s-ar fi topit metafore prin vene. Acum tace de milenii mute.
Nu-i un blestem.

Au căpătat o nuanță de gri. Au toate o crustă de timp ca să-i arate că de fapt nu mai sunt acolo. Sfidător. Și totuși le păstrează. Primul penar, prima scrisoare, surprize de la guma de mestecat de când era copil, o gumă de șters, creioane colorate, lucrări de control, pioneze, un calculator stricat, un jurnal pe care l-a citit de prea multe ori, monezi vechi, o ascuțitoare și multe nimicuri care nu se mai știe la ce au fost bune. Așteptă să capete viață cândva. Sau măcar să învețe ceva din faptul că le-a ținut la un metru de somnul lui.
Primul penar. Primul stilou. Prima propoziție pe care a scris-o.
Toate aveau să-i croiască soarta. Și încă sunt acolo lângă el.
Propoziții atât de scurte. “- Doar atât poți?”
Toate astea nu-i reflectă conștiința.
De parcă ar fi trebuit lăsate așa cum erau…sau culorile n-au sens. Timpul ar fi trebuit să fie capabil de mai mult decât ei. O vioară în miniatură ca simbol al unui castel, sub poza care nu i-a lăsat talentul să se afirme. Pierderi de gânduri cu aromă de senzațional, bătut de un foc de tabără ce le ardea pe sub piele. Îi e dor de vremuri. El si cu vântul. Se schimbase clima brusc. Atunci..sub crengi ce le adăposteau trăirea, pe care le-au adunat în foc. Era demult. Aveau dale de călcat și pași de irosit în van.

- Povestea noastră e prea lungă!
- Da?
- Păi da…așa îmi zic toți. Nimeni nu are timp să o termine.
- Tu ai avut
- Eu?
- Tu
- Eu încă o trăiesc
- Și atunci cine a omorât-o?
- Nimeni
- Înseamnă că măcar a fost vie
- A fost
- Adică doar timpul e de vină?
- Și el
- Și noi?
- Mi-e greu să știu
- Deci nici tu nu știi?
- Aș mai fi eu dacă ți-aș răspunde?
- Știi?! În sertarele alea erai tu.

A scos un creion și o foaie de hârtie din sertar. I-a scris.

“Ești prea mult ca să te-ngop. Ca să te curăț. De parcă m-ai fi populat dintotdeauna. Mai am hainele ce le purtam atunci. Și toată lumea îmi spune că sunt prea dramatic. Colecționarul de antichități. Cel care apare în filme vechi. Romantic incurabil. Iar tu n-ai nume. De parcă te-aș fi visat o viață întreagă și încă mai aștept ca să te aflu.
Însă n-am pic de vis sub degete. Te știu prea bine. Și nu m-am plictisit să te cunosc. Doar te păstrez. Iar cuvintele nu mi te-au inventat. Te-am aflat și aștept să te cunosc. Pe tine. Pe aceeași tu. Și știu cât de bine știi asta. Glumim unul cu altul de parcă am fi față în fașă. Nu ne-am mai văzut de la începutul nostru. A trecut atât de mult.
Îți fac cu mâna de sub straie, iar tu îți continui drumul ca și cum te-aș fi claxonat dintr-un camion plin de dezinteres. Te-ai dus la marginea drumului ca să mă aștepți. Ai tras un pui de somn. M-ai confundat cu vise. M-ai confundat cu mine. Am trecut pe lângă tine fără să te văd. Și niciodată n-ai avut timp să m-aștepți destul.
Mereu ai fost în tot ce ne-nconjoară.”

Nici dacă ar fi avut adresa, tot nu ar fi putut să i-o trimită. S-a semnat și a băgat scrisoarea în sertar.

- …ce rost avea să spui asta?...oricum doar eu te înțeleg
- Vroiam să mă conving. Vroiam să știi și să îți pară rău
- Mi-a părut atât de rău atunci. Acum nu mai vreau să știu
- De asta am și spus. E trist, nu?
- Păi da. Dar n-are cum să-mi mai pese
- Măcar să rămână acolo. Să nu zicem că n-a fost
- Mereu ți-am promis că o să fie. Și este. Dar vreau să uit
- Uită!

Care pe care

- Ce faci, pleci?
- Da
- Păi cum?...acum când am venit şi eu?
- Te-am aşteptat 3 ore şi n-ai apărut. Acum plec.
- Păi de ce era să apar, m-ai chemat?
- Da! Ţi-am spus ieri.
- Păi mi-ai spus, nu m-ai chemat. Şi ce?...am zis eu că vin?
- Ai zis “Bine”
- Și ce? Nu-i bine?
- Dacă-i așa bine, de ce ai mai venit?
- Păi tu de ce m-ai aşteptat?
- Ca să te văd de-aia!
- Păi uite că mă vezi.
- Bine. Acu că te-am văzut, pot să plec.
- Vezi că e bine? Hai mai stai
- De ce?
- Că am venit eu
- Păi tu de ce ai venit?
- Nu ştiu
- Păi atunci plec
- Hai că mă duc să-ţi iau ceva de băut. Aşteaptă-mă aici
- Bine
- Tot la vorba mea ajungi. Și iar mă aştepţi? Hahaha…acu de ce mă mai aştepţi?
- Băutura o aştept, nu pe tine.
- Păi hai că m-am răzgândit atunci. Nu-ţi mai iau nimic
- Atunci îmi iau eu. Aşteaptă-mă aici.
- Eu nu aştept
- Atunci pleacă
- Eu nu plec. Tu ziceai că trebuie să pleci
- M-am răzgândit
- De ce?
- Nu stiu
- Ba zici că aștepți, ba că pleci…ba că nu mai pleci. Hotărăște-te o data!
- La ce bun?
- Vezi că a venit rândul să zici că pleci iar, așa că gândește-te repede ce să mai inventezi ca să mai stai
- Știi ce? Acum chiar plec!
- Unde?
- Nu e treaba ta
- Vin și eu
- Unde?
- Unde te duci tu
- Nu mă duc nicăieri!
- Hahaha…adică mai stai, nu?
- Auzi…ce vrei de fapt?
- Nimic…tu ziceai că vrei ceva de băut
- Nu ziceam că vreau, spuneam că mă duc să-mi iau
- Adică pleci, să înțeleg
- Mă vezi tu că plec?
- Păi băutura aia nu vine singură
- Nu mai vreau nici o băutură. Hai lasa-mă!
- Hohoho…se completează saga: pleci…nu mai pleci, aștepți…nu mai aștepți, vrei…nu mai vrei
- Dar tu ce vrei?
- Eu nu vreau nimic, ți-am mai spus. Auzi…da corpul tău e așa împărțit în două? Stângu pleacă și dreptul rămâne?
- Foarte amuzant
- Ce?
- Teoriile tale
- Ești sigura?
- Ești culmea!
- Culmea e fixa, nu ca tine
- Nu îmi doresc să fiu fixă
- Între stat și plecat, nu e nimic
- Păi asta și e, nimic
- Nimic să fie atunci
- Bine, pa!
- Iar pleci?


Lumea și-a format instinctul de a se juca unii cu alții fără oprire. Jocul e dur și se face din cuvinte. La sfârșit, învingătorul ia ultimul cuvânt. Îl înfățișează triumfător altora, împodobit cu semne de exclamare și intonație generoasă.
Se face și din pumni. Arunci pumnul ca pe un zar pe masă. Apoi cineva își pune mâna peste a ta. Celălalt braț se încordează și îl înghesuie războinic pe cel dintâi. Până când una din mâini cedează. Câștigăm mușchi și trupuri. Ne lăudăm cu ele prin vecini, în timp ce soarta ne aruncă în față o nouă victimă. La un moment dat, pierdem în fața unui campion. Atunci îl pândim, disperați să îl lovim când se așteaptă mai puțin.
Natura își cere echilibrul. Evoluăm. Ne îmbunătățim specia cu sânge mai gros, cuvinte noi și pumni de fier.
Stăm încordați, cu frunți încolțite, ca să ne dovedim puterea. Apoi cerșim gingășie de la cei învinși. Și îndurare de la cei creați să ne doboare.
Ne perfecționăm să fim din piatră. Ne zdrobește oțelul. Și diamantele sunt rare.
Se caută arme deștepte care să ne ascute inteligența pentru a-i arăta altuia că suntem mai buni. Pe orice plan. Concurența e acerbă. Trebuie să ne șlefuim cuvintele și să ne perfecționăm tacticile de luptă.
Suntem veșnic pe poziție. Atac sau apărare. Dacă stăm în expectativă, înseamnă că trebuie să ne mai antrenăm puțin.
Atenți să nu ne dovedească adversarul pe care undeva…undeva acolo, l-am dori aproape. Suntem obosiți, cu ochii deschiși. Adormiți și treji tot timpul. Atenți și speriați. În prima linie. Flămânzi de pace.
Îmbrăcați în armuri de oțel, cu săbii ascuțite. Ca nu cumva să lăsăm un spațiu cât de mic prin care ar putea fi descoperită…Ne-am trimis liniștea la război!

Spera să vină într-un gând și frica să i se topească pe drum până la granița dintre ei.
N-avea nimic de pierdut. Vroia să o surprindă când nu se mai aștepta la nimic.
Nu s-a întâmplat nimic.
Unul din ei avea o baterie într-un picior. Celălalt nu mai avea spațiu în care să alerge.

- Mai contează?
- Nu
- De ce nu?
- Că așa sunt eu
- Așa sunt și eu
- Știu

Hatebook

Ne-am aruncat cu capul înainte pe piața prieteniei in platforme sociale care ne alătura unor semne simpatice. Ne plasează chipul lângă imagini copilărești din desene animate. Ne aduc vorbele celor pe care nu-i prea auzim. Vedem cum îmbătrânim prin poze aclamate de amici virtuali. Ne jucam ca la 10 ani. Suntem toți un zâmbet și ne trimitem bezele. Ne stârnim rasul și colectivul de fani prin cugetări de zi cu zi. Îi dam pasiunii forme, fețe și sunete. Suntem atât de speciali.
Suntem atât de drăguți unii cu alții. Sa ne trăiască armonia și sa îi molipsească pe prietenii prietenilor noștri!

Cu toate astea, aproape una din 5 despărțiri are facebook drept cauză. Se pare că numărul din ce în ce mai mare de divorțuri i se datorează si facebook-ului. Motivele de antipatie se alimentează la tot pasul de aici. Asta ca să nu mai zic de cate depresii nu a produs, nopți nedormite și bidoane de lacrimi în perne.
Și nici măcar nu e pe față. În mare parte, vorbești și te bucuri cam de 30% dintre prietenii din listă…maxim 60%. La restu te uiți așa, din curiozitate…și ca să-i mai spionezi nițel.

De ce x nu m-a adăugat în lista de prieteni? Si de ce x l-a adăugat pe y? E ceva dubios la mijloc. De unde se cunosc? Mooaaa…e prieten cu ăla/aia!!! Nu pot sa creeed.”
„Auzi! Ai văzut măh în ce hal arată acu?” „hahahaha cum s-a îmbrăcat! Doamne ferește!” (x likes y’s photo) „vaaiii…bine că se dă mare măh cu ce a ajuns…de parcă nu știm noi cum hahahaha” „ce să spun domne, a fost plecat prin străinătate…hai să ne lăudam acu’!” (x likes y’s album) “Bine că s-au mai combinat și ăștia” (x likes y’s relationship status) “Aoleu…ce gusturi mai are și ăsta! Si nu văd de ce crede că intereseaza pe cineva” (x likex y’s post) “Ce mai vrea si asta pe chat? Nu am mai vorbit de secole…chiar nu îmi pasă ce mai face!” (x tipes “bine măi…tu? Vai ce ma bucur să te aud!”)

Cartea de fețe – fățărnicie?

Bine, sunt multe exagerări pe aici. E adevărat ca te distrezi, dai de oameni interesanți sau de cunoștințe pe care chiar vrei să le revezi. Afli lucruri noi, descoperi tipologii, poți sa îți promovezi afacerea sau blogul (deși, și asta poate fi extrem de enervant)…și tot așa.
Dar situația ar putea fi ușor reglată, prin crearea unei platforme în care să ne putem manifesta pe față antipatia. Să-i zicem „hatebook”.

X has joined hatebook
X and y are now enemies
X posted something on his wall
y dislikes x’s post
y commented “**** untranslatable words about x’s mother” on x post
“x sent a “go to hell invitation” to y”
“y stabs x with a big fucking knife in hatevile”
x types “Nu am absolut nici un chef să vorbesc cu tine! Nu mă intereseaza ce mai faci! Nu mă bucur că ai dat de mine! Să nu mă mai contactezi niciodată!” on hatebook’s chat

Bun…și așa o să vedem cum stăm. 300 de prieteni pe facebook și 30 de dușmani pe hatebook. Pot să fie și comuni. Anul ăsta, aceeași actriță a luat și Oscarul, și Zmeura de Aur. Liam Gallager a fost desemnat cel mai bun cântăreț și cel mai prost de către NME. Oare Obama ar strânge mai mulți dușmani decât numărul de fani pe care îi are în momentul ăsta? 10 like-uri la o poză pe facebook si 5 dislike-uri pe hatebook. Și tot așa…
Să zicem că hatebook ar fi un barometru echitabil cât de cât. S-ar elibera rezervoare de mânie în mod sincer și legal. Repertoriul spumos de vorbe grele și-ar găsi binemeritata popularitate în rândul utilizatorilor. Sentimentele de profundă desconsiderație ar avea oglindă la vedere. S-ar legaliza bârfa în sfârșit și nimeni nu ne-ar mai bănui de lipsă de sinceritate.
Dar cine are curajul să se arunce acolo? Cine e în stare să își recunoască antipatia față de cunoscuți? Și cine ar sta față în față cu dușmanii lui, ca să se lupte în văzul lumii?

X read your post
X thinks about it
I like this!


PS
CNN a găsit 12 tipuri de persoane care ne calcă pe nervi pe facebook:
1.Genul care postează fiecare detaliu al vieții lui – m-am trezit, am luat micul dejun, mă duc la birou…etc
2.Self promoterul – care te bombardează cu realizările lui sau își promovează încontinuu site-ul sau blogul
3.Disperatul să aibă cât mai mulți prieteni – și nu e vorba de George Clooney
4.Disperatul să fie primul care anunță o veste – “a murit Michael! Eu am zis-o primul”
5.Cei care dau prea multe detalii despre viața personală sau se plâng constant de cât de nefericiți sunt
6.Cei care folosesc prea multe prescurtări din mediul online ca pană la urma nu mai pricepi nimic
7.Cei care pun prea des posturi care îndeamnă la compătimire – azi sunt trist. Am pațit un mare necaz etc.
8.Spionii – care niciodată nu postează nimic, nu au nici un status, nu au poze…ai spune că nici nu intră pe facebook…însă dacă mai vorbești cu ei, observi că sunt la curent cu tot ce ai mai făcut și ai postat
9.Tipul care e permanent nemulțumit de tot ce vede și aude în jur
10.Paparazzo-ul – care mai tăguiește o poză cu tine pe care n-ai văzut-o până atunci, în care arăți groaznic sau ești într-o postura jenantă
11.Obscurul – care are mereu niște statusuri filozofice din care nu se înțelege nimic
12.Cel care nu face altceva decât să trimită invitații – support my cause, play this game with me, take this quiz…

…și or mai fi si alții