Commercial paranoia

***a se citi cu Placebo - Commercial for Levi***

Dumnezeu are mulți fii.

Dumnezeu își iubește copiii.

Si oamenii îl iubesc pe Dumnezeu.

Eu am mulți prieteni. Îmi iubesc prietenii. Și ei mă iubesc pe mine.

Eu sunt Dumnezeu!

Cam asta ar fi schema simplificată a unui autentic suferind de paranoia. E dată ca exemplu în cărţi. Dar paranoicul a uitat restul problemei. Doar se consideră Dumnezeu.

Și uite așa apar bătrânei care urlă „fiica mea e Maria Magdalena!”. Apoi sunt puşi în cărţi, apoi în filme. Apoi râdem.

În cele mai multe cazuri, raționamentul paranoicului nu e afectat de boală, nici performanțele intelectuale…și nici capacitatea de a judeca. Deci…cine poate avea o putere mai mare decât un Dumnezeu care judecă?

Dacă universul e infinit, înseamnă că orice punct ai alege, pe toate părțile delimitate de punct vor fi spații egale cu infinitul. Adică dacă eu sunt punctul, cine e centrul universului? Eu! Luați aminte!

Logica spune că de la premise adevărate, se poate ajunge la o concluzie greșită. Dacă raționamentul e greșit. Dar uneori poate fi și corect. La urma urmei, nu toate “premisele” de mai sus sunt sută la sută adevărate. Şi omul se pricepe bine la interpretări. Iar asta e bine. Îl face om.

Am citit o carte scrisă prin ochii unui copil autist. Matematicienii ar aprecia-o cu siguranţă. Artiştii o să se bucure. Descrie foarte în amănunt modul în care gândesc autiştii. Şi dacă citeşti, totul este extrem de logic. Nu poţi să nu le dai dreptate. Dar toată lumea ştie că nu e bine să fii aşa. Să nu simţi. Să fii un roboțel ambulant.

Urmând aceeaşi logică matematică, ajungi la o concluzie artistică, frumoasă: ceea ce ne face oameni este capacitatea noastră de a înţelege metafora. Aşa e, nu?

Suntem o îmbinare de raţiune şi sentimente, de logică şi artă…şi nici una nu poate fără cealaltă.

În ultimii ani, nebunia a devenit o chestiune de laudă care te face special. Mai ales printre cei tineri. Pentru vârstnici e o meteahnă a bătrâneţii . Pentru nebunii adevăraţi, un refugiu.

Au apărut copiii emo, vedete obsedate de pastile, antidepresive luate pentru un pui de somn, curajoşi care se aruncă de pe stânci, criminali care mai de care mai culmea şi mai speciali. Şi teme muzicale psihedelice care glorifică nebunia.

Parcă nu mai eşti suficient de cool dacă nu ai un mic atac de panică, dacă nu ai probleme existenţiale care te bagă în nişte mici insomnii, dacă nu ţi-e frică de aer sau de un gândăcel (adică arahnofobie, sofisticat, nu?).

Sunt mult prea multe…de exemplu, un prieten nu mănâncă nimic care e roşu, altu salată de vinete că aduce a muci. Altu nu poate să meargă în mașină dacă o conduce altcineva în afară de el. Altu e disperat că liniile de pe stradă nu sunt drepte. Alții găsesc constant semnificații ascunse în literele de la numerele mașinilor care le vorbesc despre destinul lor – schizofrenie urbană. Cool din nou.

Cea mai amuzantă e paranoia la femei. Paranoia e noul leşin de pe vremuri. Parcă dacă nu o are pe asta, nu mai e suficient de femeie. Uneori se procedează la ingurgitatul de pastile în loc de săruri…că nu se mai poate. Se plânge mult, se fac crize, se ţipă și se vorbeşte interminabil nopţi la telefon pentru că parcă parcă … Totul se interpretează într-un mod catastrofal evident. Da’ e logic că doar “sunt paranoică”, ce să fac? Distractiv, pe bune.

Creierul nostru e din ce în mai predispus spre fatal. Și uite așa…cu sau fără voia noastră, nebunia e motiv suprem de artă. Filme, cărți, muzică, dans, de toate. Și se vinde bine. Mai ales remediile. Sunt în șampon, săpun, parfum…aaa…și în chipsuri. Normal.

Am dat zilele astea peste o reclamă. O fată drăguță se pupă pe stradă cu prietenul ei. Pe lângă ei trece altă fată drăguță care mănâncă cu poftă dintr-o pungă de chipsuri. Și apoi se face auzită o voce răscolitoare: “îți place prietenul tău, nu? Și ei s-ar putea să îi placă. Dar ea mănâncă noile chipsuri. Și în pungă o să găsească talonul câștigător de 2000 de euro. Și apoi o să își pună silicoane. Și o să dea din întâmplare peste prietenul tău. Și tu o să rămâi singură!” Vocea este acompaniată de imagini sugestive în care fata care mănâncă chipsuri evident că dă peste talonul câștigător…apoi e la mintea cocoșului că aleargă să își pună silicoane și looogic că se face și vară și ea are un decolteu fantastic pe care bineînțeles că îl arată pe aceeași stradă unde e prietenul primei, care într-o secundă se îndrăgostește iremediabil de ea și se pupă instant. Cred că în următoarele 5 minute urmau să se căsătorească, da’ asta nu a mai încăput în buget. Că doar de aia cumpărase tipa punga de chipsuri. Foarte deșteaptă mișcare. Îmi vine să alerg la primul chioșc și să îmi iau 10 baxuri de chipsuri, să-mi ridic sânii măreți sub bărbie și apoi să despart toate cuplurile din oraș.

Păi după reclama asta, să te crezi Dumnezeu e chiar de înțeles.

Demențial!

PS:

Cine se simte cu paranoia…NU TE ISTERIZA! NU E VORBA DESPRE TINE! :)

Cartea se numește “The curious incident of the dog”.

Mi-e îngrozitor de frică de câini.

Nu suport hârtia igienică roz.

Am probleme cu simetria sandwichului – nu suport ca pe o felie de pâine, untul, șunca brânza sau ce o mai fi să nu fie distribuite în mod egal. Cam la fel e și cu salatele.

Îmi place la nebunie muzica psihedelică :)

Mi se spune Crazy Laura.