Care pe care

- Ce faci, pleci?
- Da
- Păi cum?...acum când am venit şi eu?
- Te-am aşteptat 3 ore şi n-ai apărut. Acum plec.
- Păi de ce era să apar, m-ai chemat?
- Da! Ţi-am spus ieri.
- Păi mi-ai spus, nu m-ai chemat. Şi ce?...am zis eu că vin?
- Ai zis “Bine”
- Și ce? Nu-i bine?
- Dacă-i așa bine, de ce ai mai venit?
- Păi tu de ce m-ai aşteptat?
- Ca să te văd de-aia!
- Păi uite că mă vezi.
- Bine. Acu că te-am văzut, pot să plec.
- Vezi că e bine? Hai mai stai
- De ce?
- Că am venit eu
- Păi tu de ce ai venit?
- Nu ştiu
- Păi atunci plec
- Hai că mă duc să-ţi iau ceva de băut. Aşteaptă-mă aici
- Bine
- Tot la vorba mea ajungi. Și iar mă aştepţi? Hahaha…acu de ce mă mai aştepţi?
- Băutura o aştept, nu pe tine.
- Păi hai că m-am răzgândit atunci. Nu-ţi mai iau nimic
- Atunci îmi iau eu. Aşteaptă-mă aici.
- Eu nu aştept
- Atunci pleacă
- Eu nu plec. Tu ziceai că trebuie să pleci
- M-am răzgândit
- De ce?
- Nu stiu
- Ba zici că aștepți, ba că pleci…ba că nu mai pleci. Hotărăște-te o data!
- La ce bun?
- Vezi că a venit rândul să zici că pleci iar, așa că gândește-te repede ce să mai inventezi ca să mai stai
- Știi ce? Acum chiar plec!
- Unde?
- Nu e treaba ta
- Vin și eu
- Unde?
- Unde te duci tu
- Nu mă duc nicăieri!
- Hahaha…adică mai stai, nu?
- Auzi…ce vrei de fapt?
- Nimic…tu ziceai că vrei ceva de băut
- Nu ziceam că vreau, spuneam că mă duc să-mi iau
- Adică pleci, să înțeleg
- Mă vezi tu că plec?
- Păi băutura aia nu vine singură
- Nu mai vreau nici o băutură. Hai lasa-mă!
- Hohoho…se completează saga: pleci…nu mai pleci, aștepți…nu mai aștepți, vrei…nu mai vrei
- Dar tu ce vrei?
- Eu nu vreau nimic, ți-am mai spus. Auzi…da corpul tău e așa împărțit în două? Stângu pleacă și dreptul rămâne?
- Foarte amuzant
- Ce?
- Teoriile tale
- Ești sigura?
- Ești culmea!
- Culmea e fixa, nu ca tine
- Nu îmi doresc să fiu fixă
- Între stat și plecat, nu e nimic
- Păi asta și e, nimic
- Nimic să fie atunci
- Bine, pa!
- Iar pleci?


Lumea și-a format instinctul de a se juca unii cu alții fără oprire. Jocul e dur și se face din cuvinte. La sfârșit, învingătorul ia ultimul cuvânt. Îl înfățișează triumfător altora, împodobit cu semne de exclamare și intonație generoasă.
Se face și din pumni. Arunci pumnul ca pe un zar pe masă. Apoi cineva își pune mâna peste a ta. Celălalt braț se încordează și îl înghesuie războinic pe cel dintâi. Până când una din mâini cedează. Câștigăm mușchi și trupuri. Ne lăudăm cu ele prin vecini, în timp ce soarta ne aruncă în față o nouă victimă. La un moment dat, pierdem în fața unui campion. Atunci îl pândim, disperați să îl lovim când se așteaptă mai puțin.
Natura își cere echilibrul. Evoluăm. Ne îmbunătățim specia cu sânge mai gros, cuvinte noi și pumni de fier.
Stăm încordați, cu frunți încolțite, ca să ne dovedim puterea. Apoi cerșim gingășie de la cei învinși. Și îndurare de la cei creați să ne doboare.
Ne perfecționăm să fim din piatră. Ne zdrobește oțelul. Și diamantele sunt rare.
Se caută arme deștepte care să ne ascute inteligența pentru a-i arăta altuia că suntem mai buni. Pe orice plan. Concurența e acerbă. Trebuie să ne șlefuim cuvintele și să ne perfecționăm tacticile de luptă.
Suntem veșnic pe poziție. Atac sau apărare. Dacă stăm în expectativă, înseamnă că trebuie să ne mai antrenăm puțin.
Atenți să nu ne dovedească adversarul pe care undeva…undeva acolo, l-am dori aproape. Suntem obosiți, cu ochii deschiși. Adormiți și treji tot timpul. Atenți și speriați. În prima linie. Flămânzi de pace.
Îmbrăcați în armuri de oțel, cu săbii ascuțite. Ca nu cumva să lăsăm un spațiu cât de mic prin care ar putea fi descoperită…Ne-am trimis liniștea la război!

Spera să vină într-un gând și frica să i se topească pe drum până la granița dintre ei.
N-avea nimic de pierdut. Vroia să o surprindă când nu se mai aștepta la nimic.
Nu s-a întâmplat nimic.
Unul din ei avea o baterie într-un picior. Celălalt nu mai avea spațiu în care să alerge.

- Mai contează?
- Nu
- De ce nu?
- Că așa sunt eu
- Așa sunt și eu
- Știu

Hatebook

Ne-am aruncat cu capul înainte pe piața prieteniei in platforme sociale care ne alătura unor semne simpatice. Ne plasează chipul lângă imagini copilărești din desene animate. Ne aduc vorbele celor pe care nu-i prea auzim. Vedem cum îmbătrânim prin poze aclamate de amici virtuali. Ne jucam ca la 10 ani. Suntem toți un zâmbet și ne trimitem bezele. Ne stârnim rasul și colectivul de fani prin cugetări de zi cu zi. Îi dam pasiunii forme, fețe și sunete. Suntem atât de speciali.
Suntem atât de drăguți unii cu alții. Sa ne trăiască armonia și sa îi molipsească pe prietenii prietenilor noștri!

Cu toate astea, aproape una din 5 despărțiri are facebook drept cauză. Se pare că numărul din ce în ce mai mare de divorțuri i se datorează si facebook-ului. Motivele de antipatie se alimentează la tot pasul de aici. Asta ca să nu mai zic de cate depresii nu a produs, nopți nedormite și bidoane de lacrimi în perne.
Și nici măcar nu e pe față. În mare parte, vorbești și te bucuri cam de 30% dintre prietenii din listă…maxim 60%. La restu te uiți așa, din curiozitate…și ca să-i mai spionezi nițel.

De ce x nu m-a adăugat în lista de prieteni? Si de ce x l-a adăugat pe y? E ceva dubios la mijloc. De unde se cunosc? Mooaaa…e prieten cu ăla/aia!!! Nu pot sa creeed.”
„Auzi! Ai văzut măh în ce hal arată acu?” „hahahaha cum s-a îmbrăcat! Doamne ferește!” (x likes y’s photo) „vaaiii…bine că se dă mare măh cu ce a ajuns…de parcă nu știm noi cum hahahaha” „ce să spun domne, a fost plecat prin străinătate…hai să ne lăudam acu’!” (x likes y’s album) “Bine că s-au mai combinat și ăștia” (x likes y’s relationship status) “Aoleu…ce gusturi mai are și ăsta! Si nu văd de ce crede că intereseaza pe cineva” (x likex y’s post) “Ce mai vrea si asta pe chat? Nu am mai vorbit de secole…chiar nu îmi pasă ce mai face!” (x tipes “bine măi…tu? Vai ce ma bucur să te aud!”)

Cartea de fețe – fățărnicie?

Bine, sunt multe exagerări pe aici. E adevărat ca te distrezi, dai de oameni interesanți sau de cunoștințe pe care chiar vrei să le revezi. Afli lucruri noi, descoperi tipologii, poți sa îți promovezi afacerea sau blogul (deși, și asta poate fi extrem de enervant)…și tot așa.
Dar situația ar putea fi ușor reglată, prin crearea unei platforme în care să ne putem manifesta pe față antipatia. Să-i zicem „hatebook”.

X has joined hatebook
X and y are now enemies
X posted something on his wall
y dislikes x’s post
y commented “**** untranslatable words about x’s mother” on x post
“x sent a “go to hell invitation” to y”
“y stabs x with a big fucking knife in hatevile”
x types “Nu am absolut nici un chef să vorbesc cu tine! Nu mă intereseaza ce mai faci! Nu mă bucur că ai dat de mine! Să nu mă mai contactezi niciodată!” on hatebook’s chat

Bun…și așa o să vedem cum stăm. 300 de prieteni pe facebook și 30 de dușmani pe hatebook. Pot să fie și comuni. Anul ăsta, aceeași actriță a luat și Oscarul, și Zmeura de Aur. Liam Gallager a fost desemnat cel mai bun cântăreț și cel mai prost de către NME. Oare Obama ar strânge mai mulți dușmani decât numărul de fani pe care îi are în momentul ăsta? 10 like-uri la o poză pe facebook si 5 dislike-uri pe hatebook. Și tot așa…
Să zicem că hatebook ar fi un barometru echitabil cât de cât. S-ar elibera rezervoare de mânie în mod sincer și legal. Repertoriul spumos de vorbe grele și-ar găsi binemeritata popularitate în rândul utilizatorilor. Sentimentele de profundă desconsiderație ar avea oglindă la vedere. S-ar legaliza bârfa în sfârșit și nimeni nu ne-ar mai bănui de lipsă de sinceritate.
Dar cine are curajul să se arunce acolo? Cine e în stare să își recunoască antipatia față de cunoscuți? Și cine ar sta față în față cu dușmanii lui, ca să se lupte în văzul lumii?

X read your post
X thinks about it
I like this!


PS
CNN a găsit 12 tipuri de persoane care ne calcă pe nervi pe facebook:
1.Genul care postează fiecare detaliu al vieții lui – m-am trezit, am luat micul dejun, mă duc la birou…etc
2.Self promoterul – care te bombardează cu realizările lui sau își promovează încontinuu site-ul sau blogul
3.Disperatul să aibă cât mai mulți prieteni – și nu e vorba de George Clooney
4.Disperatul să fie primul care anunță o veste – “a murit Michael! Eu am zis-o primul”
5.Cei care dau prea multe detalii despre viața personală sau se plâng constant de cât de nefericiți sunt
6.Cei care folosesc prea multe prescurtări din mediul online ca pană la urma nu mai pricepi nimic
7.Cei care pun prea des posturi care îndeamnă la compătimire – azi sunt trist. Am pațit un mare necaz etc.
8.Spionii – care niciodată nu postează nimic, nu au nici un status, nu au poze…ai spune că nici nu intră pe facebook…însă dacă mai vorbești cu ei, observi că sunt la curent cu tot ce ai mai făcut și ai postat
9.Tipul care e permanent nemulțumit de tot ce vede și aude în jur
10.Paparazzo-ul – care mai tăguiește o poză cu tine pe care n-ai văzut-o până atunci, în care arăți groaznic sau ești într-o postura jenantă
11.Obscurul – care are mereu niște statusuri filozofice din care nu se înțelege nimic
12.Cel care nu face altceva decât să trimită invitații – support my cause, play this game with me, take this quiz…

…și or mai fi si alții

Dragii mei, ce este iubirea? Ce este iarba?

Copil

Iarba e un fenomen al naturii făcut ca să-l mănânce vaca. Iubirea e un fenomen al naturii făcut ca mama şi cu tata să mă facă pe mine

Om mare

Iarba e numele dat plantelor erbacee cu părţile aeriene verzi, folosite la hrana animalelor. Iubirea e numele dat unei strategii de marketing pentru o relație cu o persoană de sex opus, folosită la hrana sufletului

Bătrân

Credeam că a fost iubire atunci când eram tineri şi alergam prin iarbă. Acum ştiu că n-am ştiut niciodată. Unde sunt vremurile de altădată?

Particip la concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema

Către copilul nenăscut

Înainte ca tu să vezi, ochii mi s-au întors invers și au căzut în gol. Au alergat pe râuri roșii, și-au făcut loc printre stânci de amintiri apuse, s-au înspăimântat de vocile străbunilor și de păcate înflăcărate. Te-au găsit legănându-te pe corzile lui verzi. Învățai dintr-o carte. Mereu luai altă formă. Te îngrozeai și zâmbeai. Mi-ai spus că am scris-o când nu eram atentă. Ochii mei nu te-au înțeles și au fugit speriați la locul lor. Dar tu mă chemai înapoi. Îmi cântai liniște și mă rugai să fii.

Particip la concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema.

Commercial paranoia

***a se citi cu Placebo - Commercial for Levi***

Dumnezeu are mulți fii.

Dumnezeu își iubește copiii.

Si oamenii îl iubesc pe Dumnezeu.

Eu am mulți prieteni. Îmi iubesc prietenii. Și ei mă iubesc pe mine.

Eu sunt Dumnezeu!

Cam asta ar fi schema simplificată a unui autentic suferind de paranoia. E dată ca exemplu în cărţi. Dar paranoicul a uitat restul problemei. Doar se consideră Dumnezeu.

Și uite așa apar bătrânei care urlă „fiica mea e Maria Magdalena!”. Apoi sunt puşi în cărţi, apoi în filme. Apoi râdem.

În cele mai multe cazuri, raționamentul paranoicului nu e afectat de boală, nici performanțele intelectuale…și nici capacitatea de a judeca. Deci…cine poate avea o putere mai mare decât un Dumnezeu care judecă?

Dacă universul e infinit, înseamnă că orice punct ai alege, pe toate părțile delimitate de punct vor fi spații egale cu infinitul. Adică dacă eu sunt punctul, cine e centrul universului? Eu! Luați aminte!

Logica spune că de la premise adevărate, se poate ajunge la o concluzie greșită. Dacă raționamentul e greșit. Dar uneori poate fi și corect. La urma urmei, nu toate “premisele” de mai sus sunt sută la sută adevărate. Şi omul se pricepe bine la interpretări. Iar asta e bine. Îl face om.

Am citit o carte scrisă prin ochii unui copil autist. Matematicienii ar aprecia-o cu siguranţă. Artiştii o să se bucure. Descrie foarte în amănunt modul în care gândesc autiştii. Şi dacă citeşti, totul este extrem de logic. Nu poţi să nu le dai dreptate. Dar toată lumea ştie că nu e bine să fii aşa. Să nu simţi. Să fii un roboțel ambulant.

Urmând aceeaşi logică matematică, ajungi la o concluzie artistică, frumoasă: ceea ce ne face oameni este capacitatea noastră de a înţelege metafora. Aşa e, nu?

Suntem o îmbinare de raţiune şi sentimente, de logică şi artă…şi nici una nu poate fără cealaltă.

În ultimii ani, nebunia a devenit o chestiune de laudă care te face special. Mai ales printre cei tineri. Pentru vârstnici e o meteahnă a bătrâneţii . Pentru nebunii adevăraţi, un refugiu.

Au apărut copiii emo, vedete obsedate de pastile, antidepresive luate pentru un pui de somn, curajoşi care se aruncă de pe stânci, criminali care mai de care mai culmea şi mai speciali. Şi teme muzicale psihedelice care glorifică nebunia.

Parcă nu mai eşti suficient de cool dacă nu ai un mic atac de panică, dacă nu ai probleme existenţiale care te bagă în nişte mici insomnii, dacă nu ţi-e frică de aer sau de un gândăcel (adică arahnofobie, sofisticat, nu?).

Sunt mult prea multe…de exemplu, un prieten nu mănâncă nimic care e roşu, altu salată de vinete că aduce a muci. Altu nu poate să meargă în mașină dacă o conduce altcineva în afară de el. Altu e disperat că liniile de pe stradă nu sunt drepte. Alții găsesc constant semnificații ascunse în literele de la numerele mașinilor care le vorbesc despre destinul lor – schizofrenie urbană. Cool din nou.

Cea mai amuzantă e paranoia la femei. Paranoia e noul leşin de pe vremuri. Parcă dacă nu o are pe asta, nu mai e suficient de femeie. Uneori se procedează la ingurgitatul de pastile în loc de săruri…că nu se mai poate. Se plânge mult, se fac crize, se ţipă și se vorbeşte interminabil nopţi la telefon pentru că parcă parcă … Totul se interpretează într-un mod catastrofal evident. Da’ e logic că doar “sunt paranoică”, ce să fac? Distractiv, pe bune.

Creierul nostru e din ce în mai predispus spre fatal. Și uite așa…cu sau fără voia noastră, nebunia e motiv suprem de artă. Filme, cărți, muzică, dans, de toate. Și se vinde bine. Mai ales remediile. Sunt în șampon, săpun, parfum…aaa…și în chipsuri. Normal.

Am dat zilele astea peste o reclamă. O fată drăguță se pupă pe stradă cu prietenul ei. Pe lângă ei trece altă fată drăguță care mănâncă cu poftă dintr-o pungă de chipsuri. Și apoi se face auzită o voce răscolitoare: “îți place prietenul tău, nu? Și ei s-ar putea să îi placă. Dar ea mănâncă noile chipsuri. Și în pungă o să găsească talonul câștigător de 2000 de euro. Și apoi o să își pună silicoane. Și o să dea din întâmplare peste prietenul tău. Și tu o să rămâi singură!” Vocea este acompaniată de imagini sugestive în care fata care mănâncă chipsuri evident că dă peste talonul câștigător…apoi e la mintea cocoșului că aleargă să își pună silicoane și looogic că se face și vară și ea are un decolteu fantastic pe care bineînțeles că îl arată pe aceeași stradă unde e prietenul primei, care într-o secundă se îndrăgostește iremediabil de ea și se pupă instant. Cred că în următoarele 5 minute urmau să se căsătorească, da’ asta nu a mai încăput în buget. Că doar de aia cumpărase tipa punga de chipsuri. Foarte deșteaptă mișcare. Îmi vine să alerg la primul chioșc și să îmi iau 10 baxuri de chipsuri, să-mi ridic sânii măreți sub bărbie și apoi să despart toate cuplurile din oraș.

Păi după reclama asta, să te crezi Dumnezeu e chiar de înțeles.

Demențial!

PS:

Cine se simte cu paranoia…NU TE ISTERIZA! NU E VORBA DESPRE TINE! :)

Cartea se numește “The curious incident of the dog”.

Mi-e îngrozitor de frică de câini.

Nu suport hârtia igienică roz.

Am probleme cu simetria sandwichului – nu suport ca pe o felie de pâine, untul, șunca brânza sau ce o mai fi să nu fie distribuite în mod egal. Cam la fel e și cu salatele.

Îmi place la nebunie muzica psihedelică :)

Mi se spune Crazy Laura.