Către copilul nenăscut

Înainte ca tu să vezi, ochii mi s-au întors invers și au căzut în gol. Au alergat pe râuri roșii, și-au făcut loc printre stânci de amintiri apuse, s-au înspăimântat de vocile străbunilor și de păcate înflăcărate. Te-au găsit legănându-te pe corzile lui verzi. Învățai dintr-o carte. Mereu luai altă formă. Te îngrozeai și zâmbeai. Mi-ai spus că am scris-o când nu eram atentă. Ochii mei nu te-au înțeles și au fugit speriați la locul lor. Dar tu mă chemai înapoi. Îmi cântai liniște și mă rugai să fii.

Particip la concursul de proza arhiscurta organizat de Trilema.

Commercial paranoia

***a se citi cu Placebo - Commercial for Levi***

Dumnezeu are mulți fii.

Dumnezeu își iubește copiii.

Si oamenii îl iubesc pe Dumnezeu.

Eu am mulți prieteni. Îmi iubesc prietenii. Și ei mă iubesc pe mine.

Eu sunt Dumnezeu!

Cam asta ar fi schema simplificată a unui autentic suferind de paranoia. E dată ca exemplu în cărţi. Dar paranoicul a uitat restul problemei. Doar se consideră Dumnezeu.

Și uite așa apar bătrânei care urlă „fiica mea e Maria Magdalena!”. Apoi sunt puşi în cărţi, apoi în filme. Apoi râdem.

În cele mai multe cazuri, raționamentul paranoicului nu e afectat de boală, nici performanțele intelectuale…și nici capacitatea de a judeca. Deci…cine poate avea o putere mai mare decât un Dumnezeu care judecă?

Dacă universul e infinit, înseamnă că orice punct ai alege, pe toate părțile delimitate de punct vor fi spații egale cu infinitul. Adică dacă eu sunt punctul, cine e centrul universului? Eu! Luați aminte!

Logica spune că de la premise adevărate, se poate ajunge la o concluzie greșită. Dacă raționamentul e greșit. Dar uneori poate fi și corect. La urma urmei, nu toate “premisele” de mai sus sunt sută la sută adevărate. Şi omul se pricepe bine la interpretări. Iar asta e bine. Îl face om.

Am citit o carte scrisă prin ochii unui copil autist. Matematicienii ar aprecia-o cu siguranţă. Artiştii o să se bucure. Descrie foarte în amănunt modul în care gândesc autiştii. Şi dacă citeşti, totul este extrem de logic. Nu poţi să nu le dai dreptate. Dar toată lumea ştie că nu e bine să fii aşa. Să nu simţi. Să fii un roboțel ambulant.

Urmând aceeaşi logică matematică, ajungi la o concluzie artistică, frumoasă: ceea ce ne face oameni este capacitatea noastră de a înţelege metafora. Aşa e, nu?

Suntem o îmbinare de raţiune şi sentimente, de logică şi artă…şi nici una nu poate fără cealaltă.

În ultimii ani, nebunia a devenit o chestiune de laudă care te face special. Mai ales printre cei tineri. Pentru vârstnici e o meteahnă a bătrâneţii . Pentru nebunii adevăraţi, un refugiu.

Au apărut copiii emo, vedete obsedate de pastile, antidepresive luate pentru un pui de somn, curajoşi care se aruncă de pe stânci, criminali care mai de care mai culmea şi mai speciali. Şi teme muzicale psihedelice care glorifică nebunia.

Parcă nu mai eşti suficient de cool dacă nu ai un mic atac de panică, dacă nu ai probleme existenţiale care te bagă în nişte mici insomnii, dacă nu ţi-e frică de aer sau de un gândăcel (adică arahnofobie, sofisticat, nu?).

Sunt mult prea multe…de exemplu, un prieten nu mănâncă nimic care e roşu, altu salată de vinete că aduce a muci. Altu nu poate să meargă în mașină dacă o conduce altcineva în afară de el. Altu e disperat că liniile de pe stradă nu sunt drepte. Alții găsesc constant semnificații ascunse în literele de la numerele mașinilor care le vorbesc despre destinul lor – schizofrenie urbană. Cool din nou.

Cea mai amuzantă e paranoia la femei. Paranoia e noul leşin de pe vremuri. Parcă dacă nu o are pe asta, nu mai e suficient de femeie. Uneori se procedează la ingurgitatul de pastile în loc de săruri…că nu se mai poate. Se plânge mult, se fac crize, se ţipă și se vorbeşte interminabil nopţi la telefon pentru că parcă parcă … Totul se interpretează într-un mod catastrofal evident. Da’ e logic că doar “sunt paranoică”, ce să fac? Distractiv, pe bune.

Creierul nostru e din ce în mai predispus spre fatal. Și uite așa…cu sau fără voia noastră, nebunia e motiv suprem de artă. Filme, cărți, muzică, dans, de toate. Și se vinde bine. Mai ales remediile. Sunt în șampon, săpun, parfum…aaa…și în chipsuri. Normal.

Am dat zilele astea peste o reclamă. O fată drăguță se pupă pe stradă cu prietenul ei. Pe lângă ei trece altă fată drăguță care mănâncă cu poftă dintr-o pungă de chipsuri. Și apoi se face auzită o voce răscolitoare: “îți place prietenul tău, nu? Și ei s-ar putea să îi placă. Dar ea mănâncă noile chipsuri. Și în pungă o să găsească talonul câștigător de 2000 de euro. Și apoi o să își pună silicoane. Și o să dea din întâmplare peste prietenul tău. Și tu o să rămâi singură!” Vocea este acompaniată de imagini sugestive în care fata care mănâncă chipsuri evident că dă peste talonul câștigător…apoi e la mintea cocoșului că aleargă să își pună silicoane și looogic că se face și vară și ea are un decolteu fantastic pe care bineînțeles că îl arată pe aceeași stradă unde e prietenul primei, care într-o secundă se îndrăgostește iremediabil de ea și se pupă instant. Cred că în următoarele 5 minute urmau să se căsătorească, da’ asta nu a mai încăput în buget. Că doar de aia cumpărase tipa punga de chipsuri. Foarte deșteaptă mișcare. Îmi vine să alerg la primul chioșc și să îmi iau 10 baxuri de chipsuri, să-mi ridic sânii măreți sub bărbie și apoi să despart toate cuplurile din oraș.

Păi după reclama asta, să te crezi Dumnezeu e chiar de înțeles.

Demențial!

PS:

Cine se simte cu paranoia…NU TE ISTERIZA! NU E VORBA DESPRE TINE! :)

Cartea se numește “The curious incident of the dog”.

Mi-e îngrozitor de frică de câini.

Nu suport hârtia igienică roz.

Am probleme cu simetria sandwichului – nu suport ca pe o felie de pâine, untul, șunca brânza sau ce o mai fi să nu fie distribuite în mod egal. Cam la fel e și cu salatele.

Îmi place la nebunie muzica psihedelică :)

Mi se spune Crazy Laura.

Zburători fără fereastră

***pentru călători***

Câteodată îmi doresc să nu mai fie granițe. Țări, limbi, culturi, rase.

Uneori, în timp ce scriu, ajung să mă gândesc la țară și la iubire… De parcă aș putea să bag iubire în țară și să înlănțui țara pentru iubire. Fără să vreau. Și nu mint.

De când eram foarte mică am urât ideea de patriotism. Nu înțelegeam de ce ți-ai da viața pentru un pământ încorsetat în limite. Nu știam ce simt. Nu prețuiam valoarea unui aur ascuns în inima unor granițe. Nu știam ce e aia economie. Nu știam ce e aia omenie…și nici identitate. Nu vedeam sensul intonării unor vorbe de laudă pentru niște oameni pe care nu îi cunosc și care au murit degeaba. Nu vedeam țara. Nu mi s-a explicat niciodată că țara e o idee. Era ceva fizic, palpabil. Nu aveam iubire…nu acea iubire. Dar mi-ar fi plăcut să joc în filmele trecutului și să inspir eroii care îmi salvau părinții.

Însă de fiecare dată când aștern cuvinte pe hârtie, parcă țara vrea să se afirme. Parcă iubirea se zbate să iasă la suprafață. Orgoliul meu se luptă să le dea la o parte. Trăim într-o lume care nu înțelege. Nici eu nu înțeleg. Metafora zvâcnește sub un înveliș de om. O doare și-i miroase a iarbă. Vrea aer. Știe că o dată pusă în vorbe va stârni haz. Nu-i pasă. Vrea să fie martiră. N-are orgoliu și nici conștiință. N-are nume…dar are voință. E o logodnă vie, sinceră și neîntreruptă cu fiecare pășește pe pământ străin și granițe.

Termenii prăfuiți din trecut își caută o nouă identitate. Li se arată muze artiștilor în vis. Pot să aibă nume noi, fapte noi și idealuri noi. Sunt niște curve inspirate. Ne atacă în somn. Atunci când închidem ochii de frică, de fericire și de iubire.

Vorbim despre ele când vrem să ne arătăm conștiința în mulțime. Când le dăm spaimelor un ideal și când ne salvăm iubirea. Iubim necontrolat, pe cine apare să ne cheme. Inventăm idei, dar nu le pronunțăm numele.

Ne place să fim noi printre străini. Vorbim de poeți și ne asumăm premiile celor care au fugit din națiune ca să fie cineva. Rostim pe limba altora fiindcă putem. E o trăsătură de sine. Un atribut al speciei noastre superioare. Ne e rușine să îi integrăm pe cei slabi în noi. Suntem avizi de identitate și ne e rușine să o spunem. Ne place să ne confundăm în trăsăturile de bine ale altora…de parcă le-am avea sub piele de când lumea.

Înflăcărați de sine, ne adâncim în oamenii care am vrea să fim.

Ne e rușine să iubim ființe normale. Inimile noastre prind simțire în preajma celor altfel. Să fii comun și să ne intri în orizont te face un nimic. Iar dacă știi să zbori, ești un temereț care nu cunoaște relieful. Un zburător care se va izbi mereu de o fereastră trântită în nas. Va fi comic și neînțeles. Subiect de bârfă în găștile celor tari pe care până și el le admiră.

Demult, un călător mi-a spus că nu știe unde îi e casa. Că nu poate să spună nicăieri că e acasă. Că îi e DOR de casă. Și că îl doare. Înainte, îmi afirma înflăcărat că toată lumea asta mare se învârte în jurul iubirii.

N-am avut curaj să-i spun atunci, dar aș fi vrut să-i zic numai atât “atunci de ce îți plimbi iubirea în jurul lumii, în loc să plimbi lumea în jurul iubirii?”. Dar nu sunt eu cea care trebuie să spună asta.

Observ ca un privitor cum mă transform într-o moralistă fără de păcat. Uneori nu sunt eu cea care mă citesc. Îmi place să vorbesc despre lucrurile care îmi plac. Detest critica. Și se naște din mine fără să o chem. Și-mi pare rău.

Eu nu știam despre mine că am țară și iubire printre degete. Nu mi-e rușine de ele. Încearcă să-mi șoptească ceva, și-mi îndeamnă mâna. Le ascult noaptea, în morala străbunilor și atunci când nu arunc chiștoace în stradă.

Atunci când nu cuget și mă trezesc în lumina dimineții, ce-mi arde inima cu fulgere de părere de rău.

Poate așa au pățit și alții.

PS: Am mulți prieteni care locuiesc pe afară. Unii vor să se întoarcă. Alții niciodată. Dar cu toții simt ceva din asta. De sărbători vin acasă. Când sunt aici, nu știu cum să fac să stau cât mai mult cu ei. Apoi pleacă. Uneori și eu vreau să plec.

Crăciun. Miros de brad și de revoltă.

În fiecare an, în preajma Crăciunului e o isterie generală cu revoluția. Văd că anul ăsta mai mult ca de obicei. Parcă mulţimii a început să i se facă poftă. Sunt 20 de ani. Sărbătoare.

Specialiștii spun că unele calamități naturale, cum ar fi cutremurele, sunt oarecum ciclice și se repetă o dată la 30-40 de ani. Dacă te uiți atent în timp, pare o concluzie de bun simţ.
La fel, fiecare generaţie e marcată de un eveniment istoric de amploare. Stră-străbunicii noştri au avut Războiul de Independenţă, străbunicii noştri au avut Primul Război Mondial, bunicii pe al Doilea, părinţii Revoluţia. Şi noi le vom povesti copiilor că am trăit Revoluţia. Dar ce?

De fiecare dată când mulţimea e în bătaia puştii, se spune că se luptă pentru câştigarea libertăţii. Fiecare generaţie şi-a câştigat libertatea cel puţin o dată.
Libertatea e un drept fundamental al fiecărui om. Ar trebui să fie gratis. Însă mereu aflăm că se plăteşte cu sânge.
Consumăm în fiecare zi de cel puţin 3 ori mai multe lucruri decât avem nevoie. Dar niciodată nu găsim altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele.

De fiecare dată, libertatea se traduce prin simboluri de care se bucură poporul liber, dar care puse cap la cap înseamnă acelaşi lucru. Pământ. Apă. Proprietate. Independenţă. Religie. Egalitate.
Ultima noastră libertate a însemnat o „piaţă liberă”, consum, dreptul de a atinge un pământ străin, dar cel mai mult se vehiculează libera exprimare şi votul.
Exprimarea liberă ne spune că piaţa liberă e controlată de cei care se exprimă liber, care sunt controlaţi de cei care controlează piaţa. Străinătatea ne fură valorile şi ne bombardează cu un consum chimic. Niciodată nu avem pe cine să votăm, iar dacă o facem, nu are valoare…fiindcă votul e „interpretabil” şi manevrat de cei care se exprimă liber sau de cei care vor să dea mâna cu străinătatea pe care trebuie să o consumăm pentru a avea o piaţă liberă.
Oare vine timpul să ne câştigăm o nouă libertate? Suntem pe drumul către capătul unui nou cerc?
Generaţia mea e tânără, şi mai are timp de-o revoluţie. În plus, îi place foarte mult cuvântul „liber”. Îi place şi „sângele”. Şi spune că ştie să lupte pentru „drepturi”. Sunt tocmai buni.

Eu sunt prima generaţie care a intrat pe băncile şcolii libere. Şcoala liberă însemna că nu trebuie să îi spui stimabilei doamne învăţătoare „tovarăşa”, deşi tu aşa învăţaseşi în cei şapte ani dinainte. Profesorii fuseseră persecutaţi de fostul regim care nu le-a oferit şansa de a se afirma. Tovarăşa învăţătoare era de fapt „doamna profesoară universitară cu două facultăţi”, din familie cu sânge aristrocratic, înfieraţi de răul suprem care a fost comunismul, de care ne-a ajutat sfânta credinţă să scăpăm în sfârşit. Dacă i te adresai unui asemenea vlăstar nobil cu titlul de tovarăşă, erai „lepră”. Lepră însemna ceva foarte foarte rău care trebuie să stea la colţ în fiecare zi şi care nu are părinţi „intelectuali”. Nu e glumă. Nici nu e de glumă.

Bunica mea mi-a povestit istorii de război. Cu tranşee, bombe…cum trebuia să te ascunzi de inamic, să piteşti mâncarea şi ce mai aveai. Îmi plăcea. Războiul era o combinaţie de leapşa cu faţa ascunselea şi baba oarba. În plus, mai erau şi eroi care salvau alţi oameni. Mai erau şi jucării interesante ca puştile şi pistoalele. Lucrurile se petreceau noaptea. Nu trebuia să te culci devreme şi te jucai tot timpul. Era fascinant.
Aşa că atunci când veniră cu revoluţia peste noi, am crezut că e război. Mi-am dat eu seama că nu e bine să spui că te bucuri când e război. Fiindcă război înseamnă să te joci obligat. Aşa că şi oamenii mari se joacă, chiar dacă nu au chef.
Văd că n-am înţeles eu tocmai greşit. Şi azi e la fel, numai că nu ştiam că oamenii mari sunt tot copii.
Am întrebat cu cine ne batem. Mi s-a spus că ne batem cu teroriştii. Habar n-aveam care e ţara teroriştilor. Am întrebat şi asta. N-am înţeles. Şi azi e la fel. Ne batem cu teroriştii, da nu ştim de unde vin, unde locuiesc şi cum arată. Nu înţelegem prea bine nici de ce ne batem cu ei.

Dar revoluţia noastră a fost mai specială. Ne-a fost prezentat un terorist plin de sânge în direct. Noi eram mai deştepţi, ştiam cum arată specimenu’.
„Teroristul” era un prieten foarte bun al tatălui meu. Îl cheamă Dan Marin şi a făcut parte din echipa naţională de handbal, generaţia de aur, campionii mondiali din 1974. Pe 23 decembrie 1989, era ofiţer de contraspionaj şi se îndrepta către sediul Agerpres. Se declanşase „starea de necesitate” şi toţi ofiţerii trebuiau să poarte arma asupra lor. Arma nu era încărcată. Pe bulevardul Magheru, în faţa hotelului Lido, a fost recunoscut ca fost sportiv de performanţă de către un personaj dintr-un grup de 50 de mari revoluţionari. Au discutat cu el, timp în care le-a explicat calitatea sa de ofiţer, cu ce se ocupă şi că poartă armă. Apoi l-au percheziţionat şi au văzut arma. Un glas a strigat „E terorist!”. Apoi a fost bătut, lovit cu pistolul în figură şi dus la sediul revoluţionar de la televiziune.
Casa lui a fost percheziţionată, banii şi bunurile furate şi trofeele sportive distruse. Ale lui, şi ale soţiei care e vicecampioană mondială de scrimă.
Din fericire, cu arma respectiva nu s-a tras niciodată. Nici înainte de incident, şi nici după. Şi tot din fericire, el mai e printre noi şi astăzi.

Vecinii mei, soţ şi soţie, s-au dus la spital ca să-şi viziteze băiatul rănit în focurile de la Otopeni. Când s-au întors, au fost opriţi de un punct de control al marilor revoluţionari. Erau în maşină. I-au controlat şi au văzut că ea lucra la Evidenţa Populaţiei. Se pare că asta însemna că lucrezi la poliţie şi eşti de partea dictatorului. I-au lăsat să plece. Apoi au tras în maşină. Un glonţ a intrat prin scaunul din spate direct în inima femeii. Ea nu mai e azi printre noi. Au tras din spate!
Soţul s-a trezit pe patul de spital lângă cel al fiului. Ea nicăieri. Ciudat, nu?
Mai târziu, soţul l-a identificat pe cel care a tras. E unul dintre marii revoluţionari. E erou.

Într-o seară am fost şi eu într-o maşină la revoluţie. Am văzut mult foc, multe maşinării urâte şi mulţi oameni pe stradă. Oamenii păreau fericiţi. Acum îmi dau seama că erau beţi.
Moşul era să fie ciuruit şi el pe străzi. Dar a venit totuşi. A fost un Crăciun fără prea multe cadouri. De tata nu se auzise nimic vre-o două zile şi mama n-avea chef de joacă. Mi-am dat eu seama că nu prea e distractiv războiul ăsta. Nu aveam voie la fereastră fiindcă în stradă se trăgea şi nici afară nu puteam să ies. Părinţii şi bunicii aveau o faţă altfel. Azi ştiu că e spaimă.
Tot la televizor l-am văzut şi pe Ceauşecu mort. Nu văzusem niciodată un om mort. Nu ştiam că e mort. Am plâns sincer.

O gaşcă de oameni săriţi din fire controla oraşul. În loc să fie sub brazi, portocalele mecanice defilau pe străzi. Majoritatea erau vagabonzii care astăzi se strâng în spatele blocurilor şi se bat prin ganguri. Au cuţite şi miros a băutură ieftină. Sunt stăpâniţi de instincte animalice. Le place să urle şi să aibă găşti. Le place să aibă adepţi şi să distrugă.
Le place sângele şi să fie liberi.

Nu pot să spun că am înţeles la vremea respectivă ce a însemnat revoluţia. Un lucru însă am simţit. Revoltă. Cu timpul i-am învăţat multe din sensuri. Probabil că nu toate.

Azi, la 20 de ani e ediţie specială. De parcă e ziua noastră, şi cu ocazia asta specială, ni se mai aruncă un adevăr cadou. Promoţie de sărbători. Să profităm, cine ştie când o să ni se mai arunce un os? Poate că ai noştri copii vor ştii mai multe, poate că nu. Dar dacă noi nu ştim ce trebuie, a fost degeaba.
Sunt curioasă dacă fenomenul se mai poate repeta. Sub altă formă poate că da. Sub aceeaşi idee, mereu.
Eram mică atunci, mai e timp de o nouă libertate.
Însă mă întreb din nou: chiar nu avem nimic altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele?

Datoria fiecărei generaţii este să înţeleagă ce i se întâmplă şi să transmită mai departe. Mai mult decât orice, Datoria ei este să îi pese. Minţii şi gândului ei nu trebuie să îi spună nimeni de ce are nevoie, ce trebuie să facă, să simtă şi să priceapă. Ăsta e tocmai controlul de care vrem să scăpăm. Libertatea nu înseamnă o gaşcă de revoltaţi care să îţi spună în ce trebuie să crezi şi cum să acţionezi.
Ceea ce nu spun cărţile, e că libertatea e personală. Până nu vei vrea să fii liber şi până când nu o să înţelegi ce înseamnă, nu vei fi liber niciodată.
Orice ni s-ar spune acum că a fost, nu mai contează atât de mult. Dar poate că în loc de o nouă revoluţie, ar trebui să înţelegem singuri.

Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, înseamnă să poţi să nu faci ceea ce nu vrei. Şi pentru asta trebuie să ştii ce vrei, ce-i bine şi ce-i rău.


PS:
Aseară mă întorceam acasă şi la intrarea în bloc mirosea a vopsea proaspătă. Pe uşă scria mare: „Iliescu suge P***”. Mda…cineva trebuie să o facă şi pe asta.