Cadre spre lume

Cele mai minunate momente din viață sunt cele care ți se dezvăluie când te aştepţi mai puţin…care se deschid în faţa ta ca o poartă pe care numai tu poţi să intri. O lumină dintr-un colţ ascuns care îţi arată viaţă… lucruri ce ţi-au fost date fiindcă numai tu le înţelegi. Ca o frază dintr-o carte, ca o melodie care-ţi mișcă în dans venele şi conştiinţa, ca un chip salvator din mulţime…ca un sentiment de care nu ştiai că eşti capabil.

Să fie din nevoia noastră de a crede în miracole? Poate minunile nu sunt minuni…poate sunt doar uşi pe care ţi le deschide soarta şi te fac să crezi. Dar orice ar fi, eu le consider daruri de undeva de sus şi mă bucur că mă împlinesc. Mă bucur şi atunci când îi împlinesc pe aţii…si când văd expresii pe chipuri cunoscute de la care nu mă aşteptam să poată. Mă bucur când aud cuvinte pline de emoţie din feţe împietrite, şi vorbe extaziate izvorâte din banal. Şi sper să curgă cu lumini şi umbre pentru toţi cei care nu mai cred.

Acum vre-o două săptămâni, mă plimbam singură pe străzile unui oraş care mi-e foarte drag. Un oraş pe care n-aş fi vrut să îl vizitez neapărat, dar către care soarta mi-a urnit paşii şi care de fiecare dată mă uimeşte prin neprevăzutul întâmplărilor ce mi se arată. Pentru prietenie adevărată, energie, oameni, muzică, nou şi întâmplare.

Un lucru îmi place foarte mult la plimbatul ăsta de unul singur: faptul că te face să fii atent, că poţi să diseci peisaje, trecători…poveşti machiate cu farduri şi istorie. E o comuniune cu propriul tău eu, ce-şi trage sevă din locuri. Poate fi şi o provocare. Să faci abstracţie de impresiile celor care te văd singur cu o cafea în faţă, mai ales dacă te abţii să scoţi o carte salvatoare din traistă, un ziar sau un aparat de fotografiat. Şi mai ales dacă nu-ţi butonezi telefonul conceput special pentru a te scoate din asemenea situaţii. Dacă ai curajul să priveşti direct în ochii celor care te analizează…dacă nu te temi că ai putea spune povestea unui părăsit de prieteni şi iubire.

Bun…şi fâţâindu-mă eu aşa de una singură, m-am trezit în faţă cu cei mai aprinşi ochi verzi, speriaţi, neînfricaţi şi atotştiutori. O frumuseţe flancată de straie roşii care mă chema şi mă îndepărta în acelaşi timp. Era afişul către o expoziţie de fotografie. Atunci mi-am amintit că auzisem de ea, însă uitasem să o caut. Era în faţa mea şi am intrat.

Deşi voi crede mereu că cele mai frumoase lucruri din lume le vezi şi le auzi doar în ochii celor care te găsesc cu adevărat şi te integrează în filmul lor,… aş putea spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase lucruri din viaţa mea. Frumos, impresionant, dur, mult prea sincer.

Aş putea vorbi pagini interminabile pe tema asta, dar uneori cuvintele n-au tot darul de explicaţie. Trebuie văzut şi simţit. Pozele erau ca nişte holograme vii prin care toată lumea cea mare îşi spune esenţa şi te atrage în jocul ei. „Dumnezeu e calea”, „Încerc să întruchipez puritatea”, „Simplitatea mea mă face fericită”, „Hai mai bine să bem un pahar, că de probleme avem timp toată ziua”, „Ştiu că am să mă mărit cu un bărbat bogat, care o să-mi dea mult aur, fiindcă sunt frumoasă”, „De ce vrei să mă fotografiezi? Sunt un nimic” „Da, e doar linişte. Tăcerea e virtutea supremă”, „Bunicul mă iubeşte şi o să aibă grijă de mine”, „Avem recoltă bogată anul ăsta…să ne bucurăm”, „E sărbătoare! Am aşteptat clipa asta tot anul”, „Orice mi-ai face, n-am să las pâinea asta din mână…e pentru copii mei”, „Ştiu că voi pleca de aici”, „Câinele ăsta e cel mai bun prieten al meu şi mă înţelege” „Am văzut toată durerea din lumea asta, nimic nu mă mai poate impresiona”, „Nu am de ce sa mai trăiesc”, „De acum ne vom clădi o viaţă nouă”, „Am să mă omor acum, nu mai pooot!!!!”, „Nu te apropia de mine, sunt o maşină de ucis şi am să te nimicesc”, „Muncesc în mină de dimineaţa până seara, merit ţigara asta şi îmi place”, „Ştiu…ştiu prea multe!”, „Am să supravieţuiesc. Pot!”, „O să trăiesc. Trebuie!”, „Aici e capătul lumii”, „Am murit pentru voi. Priviţi-mi resturile şi Cutremuraţi-vă”, „Uite ce aţi făcut!”…

Cu toţii cei ce erau acolo, auzeau voci. Poate fiecare altceva. Dar nimeni nu vorbea. Nu e genul de loc în care să simţi nevoia de a împărtăşi ce crezi cu cel de lângă tine. Simţi mult şi simţi că eşti un martor care vrea să conteze.

Adevărata frumuseţe nu se fabrică tehnic, nu are nevoie de straie scumpe şi nici să fie pusă în valoare. Există. E pusă acolo de persoană şi de sus.

Bucuria adevărată se trăieşte. Nu se caută.

Există oameni în lume care pot să doarmă liniştiţi pe o canapea abandonată în mijlocul pustietăţii distruse de semeni şi care, înainte să se culce, se descălţă şi îşi aranjează pantofii în faţa canapelei.

În mijlocul deșertăciunii, diamantele şi animalele sfinte sunt lăsate în bătaia focului.

Dezumanizarea celui pus să ucidă e la fel peste tot, şi îi ia locul omului.

Există o anume privire comună tuturor celor care au suferit prea mult. De obicei e vie şi, surprinzător, frumoasă, însă de fiecare dată împietrită, neclintită de nimic. E obişnuinţa celor pe care nu îi mai poate atinge nimic. Care nu se plâng şi care nu se mira dacă mai pierd şi ultimul lucru pe care îl au, ultima persoană dragă din viaţa lor, tragedia supremă. Demnitatea în faţa sorţii e comună în toate colţurile lumii. Durerea pune semne adânci pe chipul celor aleşi.

Nu ştiu eu cât mă pricep la artă…si la fotografie cu atât mai puţin. Cred însă, cu tărie, că scopul fundamental al artei nu e să înţelegi mesajul autorului, ci să producă un impact asupra martorului, un mesaj filtrat de propria lui persoană şi conştiinţă. Nu înţeleg cum poate cineva să fotografieze un copil cu un pistol la tâmplă care plânge şi vrea să pună capăt la tot fiindcă nu mai poate. Mesajul merită să fie spus. Dar nu e un preţ cam mare?

Şi cum a putut să îi lase acolo pe toţi cei pe care îi doare atât de tare? Cum te poţi uita la ei si să le faci poze?

Poate de asta o fi genial…Oricum, Steve McCury merită văzut - www.stevemccurry.com

Cică poza de mai jos este fotografia este cea mai recognoscibilă din lume.

El spune că a avut răbdare şi, dacă ştii să aştepţi, sufletele se vor revărsa în cadre.

Sper să fi învăţat că dacă ai răbdare, frumosul va izbi toţi pereţii ridicaţi de societate, de viaţă şi de propria fiinţă.

Guilty pleasures

Doamnelor şi domnilor, a venit timpul să ne omorâm în direct!

Luaţi-vă un pahar de vin roşu, cel mai apropiat ciocan, băgaţi la microunde o porţie de creier pane european, ţineţi strâns în mână noul cuţit Ted Bundy cu două tăişuri „mai tare ca măcelarul” care nimiceşte porcul într-o secundă, în timp ce-i faci friptura în sânge soţului de succes, promovat de curând la firma de head hunting… şi priveşte cu ochii larg deschişi şi miraţi: Vecinul tău îi taie gâtul soţiei fiindcă limba de vacă nu i-a mirosit a şorici proaspeţi de la el din sat. După ce ai ascultat toate comentariile de rigoare…ale babei care e mereu cu ochiul încă viu pe gaura cheii şi ale personajului ce îşi repară etern maşina în faţa blocului, schimbi sictirită canalul. Te înţeleg…crimele domestice sunt atât de plictisitoare. Offf…de ce nu avem si noi un Manson?

Pe postul programat la numărul doi se destramă guvernul… ”deah…iar! ...neinteresant” …oooo…uite că l-au eliberat pe ucigaşul Mihaelei Rumceanu zice canalul 3! Ce faţă gingaşă avea acum 17 ani! Ca un „asasin din vis” în vorba filmului cu actoraşul acela frumuşel de la Holywood.
Hahaha…şi fiul judecătorului a prăjit în nişte sânge proaspăt un adolescent , în timp ce fură electronic cardul nostru plătitor de taxe…Şi i-au prins şi pe fraierii ăia de vis a vis de la care îşi luau porţia de haşiş tinerii de la 4.

Iar pe marele regizor care îmbina pe vremuri puritatea cu a noastră sfântă violenţă în straie de dezgust, l-au arestat după 35 ani fiindcă a violat-o pe târfa aia nesătulă de 13 ani. Holocaustul ne zdruncină fericit în urechi vorbind de a lui mamă gazată la Auschwitz şi roşul frăţiei damelor lui Tarrantino dansează ademenitor pe note reci care le-au vrut miresele lui Iisus, contopit cu diavolul, într-un personaj profund ironic, ademenitor şi deştept.
Iar zdrăngăne rockărul ăla îmbrăcat în negru cu faţa albă de mort în descompunere, pe veşnicul post de muzică pe care Michael l-a făcut faimos…norocul lui că era un pedofil drogat, altfel ar fi murit demult în uitarea noastră dezinteresată, cu dansul lui genital cu tot!

Fritzel sodomizeaza trupuri de spectatori încinşi cu urme de incest durabil pe zeci de ani…mai mai să ne răsune o fărâmă de compasiune în puls!

And where the fuck is capitan Elodia?....mmmm….ce împletire fermecată de dreptate a organului cu justiţia avocăţească, împunsă de acul misterului într-un sex story demn de sex gate-ul american….hmmm…Da’ şi al nostru preşedinte se întinde cu blonda aia înscăunată ministresă şi râde sacadat de noi, cu Julieta aia de fi-sa cu tot, care l-a trădat pe Romeo, defilând pe podium într-o frăţie nouă numită Europa!...Şi nouă încă ne place să ne mirăm că i-am pus acolo!

Ne scăldăm în nedreptatea marelui ziarist găsit decedat într-un şanţ, pe care l-am făcut zeu de presă , şi ne închinăm la victime schingiuite prin închisorile fostului regim. Avem ochii injectaţi de la vederile trimise din şcolile de tortură înaltă marca Irak, unde se comit atrocităţi americane de elită.
În timp ce înmormântăm cu fast trădători fără regim de neam, invidiem regimuri holywoodiene dietetice care ne omoară frânturile de neuroni, cu nume pe care ai noştrii bunici nu pot să le pronunţe. Avem generali respectaţi pentru trădare înaltă şi ne murdărim limba cu arome de cultură occidentală predând în facultăţi formule ce duc la faliment.

Milităm pentru legalizarea curvelor în numele sănătăţii spirituale şi al bunăstării economice, pe drumul de intoarcere din patul propus spre avansare al unui corupt murdar de un pic mai mult decât de noi. Vrem stupefiante legale ca să ne înveselească conştiinţa, cu spaima unui dosar penal pe umăr şi două jointuri în buzunarul odraslei.

Intelectualii îşi desfată frunţile cu un Welsh antrenat de droguri cu cea mai naiva manifestare a flagelului mileniului 3: SIDA îmbăiată în violenţă pură continuată cu industria porno a poftei de bani în care i-am crescut pe fii noştri.
O portocală mecanică ne fierbe venele în zvâcniri robotice pe coardele cubice ale cuiva prea mare pentru Oscar, cu ochii larg deschişi într-o jachetă metalică ce ameninţă odiseea spaţială

Ne doare capul în lumina pură a dimineţii cu gândul către grafice clare pe care ştim să le explicăm şi în care nu credem…ne dregem cu un placebo sincer şi adunăm gunoaie nocturne dintr-o existenţă mult prea corporală.

Yorke şi Moby militează cu minţile împăienjenite pentru vârsta proştilor care au dus la distrugerea sufletului de planetă mamă.

Canale cu iz de cultură generală ne descriu în detaliu frenetic probe secrete de dosare care ne fac să credem că prin cunoaştere am fi în stare să înfăptuim crime perfecte. Portretele criminalilor atroce induc o fascinaţie pură către psihologul criminalist înzestrat cu dar de clarvăzător care furnizează detalii incredibil de precise asupra culorii maşinii şi numărului membrilor familiei asasinului din Australia ce a măcelărit cu pasiune zeci de turişti străini.

Eco, mimând veşnicul laitmotiv al căutării iniţiatice a marelui killer, inserează că femeia aia frumoasă e atât de murdară…gândiţi-vă doar la ce are pe dinăuntru! Comicii din epoca noastră de aur spun ca nevasta e urâtă pe dinafară, dar atât de frumoasă pe interior….aşa că de ce nu o întoarcem pe dos? Cu cărţile pe faţă, femei psihotice şi dezorientate iau premiul Nobel pentru piane zdrăngănite pe considerente etnice pentru că greaţa de demult a lui Sartre şi farmecul de poveste al unui gâscan zburător nu se mai ridică la pretenţiile cuiva care, copiindu-i pe inaintasi, scaldă într-un nume roşu dragoste şi violenţă de miniaturist.

Rushdie urlă din pământul de sub tălpile unei dive intermistice: „Lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui să fie!” Şi cine ar mai fi fost el dacă nu îi era vânat capul condamnat de sentinţa supremă?...sau dacă nu şi-ar fi comercializat opera cu titlul lui Satan?

Ryu aduce ghizi de bordeluri traduşi în dulcele nostru grai românesc pentru a desfăta minţi diabolice conducătoare de miguri şi rachete într-o condimentată supă de miso care trece tradiţii şi graniţe cuviincioase. …Concluzia o spune lucid în prefeţe ale istoriei noastre: „oricât am încercat să fac ceva cu adevărat diabolic, realitatea mi-a luat-o mereu cu mult înainte!” Doamne ajuta!

Şi mai era un personaj firav cusut cu barbă inocentă, un fiu al tatălui care a ţinut predici de pe munte încercând să ne dea poveţe sfinte: ne-a spus să nu facem 7 lucruri…dar tot ce spune ăl de sus să nu călcăm, e mult prea senzaţional ca să nu-l oferim împodobit cu bandă roşie în prime time!

Doamnelor şi domnilor, întindeţi mâna ferm si faceţi cunoştinţă cu ale noastre Vine: guilty pleasures!

Stop advertising yourself

Sa fie din nevoia de a fi recunoscut ca cineva care are ceva de spus? Sau chiar ai ceva de spus?

De asta nu-mi plac blogurile….ca te transforma intr-un produs aruncat pe o piata in care nu vrei sa crezi. Ca ii lasi pe altii sa-ti puna etichete si devii judecat dupa rating…dupa numarul de commenturi si privitori. Ne dau valoare spusele altora despre noi? Privirile aruncate peste o poza cu multa grija aleasa in care sa pari frumos, deosebit si talentat?…cu un simt artistic foarte dezvoltat astfel incat umbrele din cadru sa iti scoata in evidenta atat calitatile fizice, sufletul pur cat si viziunea complexa despre viata…o poza altfel care sa te diferentieze de multimea obisnuita in care te lupti sa fii acceptat.

Fiindca te provoaca sa critici si sa judeci ca sa te absolvi de vina. Fiindca oricat de sincer ai vrea sa fii, cuvintele te vor ajuta sa-ti tainuesti cu grija gandurile, sa imbraci adevarul in haine scumpe care sa-l ascunda.

Pentru ca esti mereu acolo…chiar daca nu raspunzi la telefon si ai inchis de mult usa unor persoane care nu au nici curajul sa te intrebe ce mai faci. Vor citi sec si plini de amintiri ganduri aruncate la vedere si iti vor studia pozele sa vada daca te-ai mai ingrasat sau ai slabit…daca ti-au aparut fire albe si riduri de la timp. Si tot nu vor avea curajul sa-ti vorbeasca.

Fiindca ceilalti au sa te cumpere cu simpla curiozitate de a te cunoaste. Vei da raspuns la un “ce mai faci?” pe care nu ti l-a adresat nimeni. Si oricat te-ai privi in oglinda mestesugita din fata ta, niciodata n-ai sa fii tu.

Si daca nu o faci, inseamna ca ti-e frica? Ca ai putea fi judecat gresit…sau corect? Ca preocuparile tale nu sunt suficient de sus? Ca nu te exprimi prea interesant si n-ai metafore sub taste? Ca ai timp de prostii si placeri vinovate? Sau da…ca n-ai nimic de spus.

Si mi-am facut blog tocmai ca lumea sa ma intrebe “daca tot crezi asta, de ce ti-ai facut blog?”...

Imi plac cuvintele…as vrea sa le dau putere.