duminică, 23 octombrie 2011

Exemplare exemplare


Eu cred că ţării ăsteia îi place să fie un mare fazan pe lume pentru că a avut un dictator…pentru că şi l-a omorât singură, cu mânuţele pe trăgaciul ei. Îi place să-şi facă umbră în urma tristeţii unui zid colindat cu sânge de Crăciun. Şi cel mai mult, îi place să dea sfaturi din experienţa proprie, în teritoriile econome şi profitoare ale unei culturi adânc străpunse de moarte pentru o religie paralelă.

Am avut şi noi revoluţie orchestrată de alţii. Lumea ori nu-i mai ştie dirijorul…ori muzica a fost uitată, şi filozofia interpretată ca prea greu de înţeles. Am avut şi noi mâini străine de sărutat şi doamne de curtat.

Stau la aceeaşi fereastră de la care acum 22 de ani vedeam vis-à-vis că se trage. Undeva, înspre nimeni încoace. Şi blocurile au rămas la fel…ferestrele au aceeaşi formă. Sentimente nu ştiu dacă am avut vreodată. Mi se pare că dacă le-aş descrie, aş câştiga marele premiu la un festival de film independent. Ciudat, inventat, adevărat. O aventură în care câştigi lupta dacă nu te mişti. Şi la acelaşi festival, n-am nici un dubiu că am trăit acum mulţi ani cea mai autentică execuţie.

E un moment din ăsta exaltant pentru media. Moare un mare dictator excentric african, prieten cu marii lideri ai lumii…cu trupă de femei de elită antrenată ca să-l apere real şi nu în filme. Şi un personaj simpatic, care pare a fi vecin cu noi toţi...care a urcat pe propria lui spinare in viaţă şi care a avut un umor de bun simţ în lumea asta dură şi obscenă. Şi el face ce e mai rău pe lume. Omoară. Şi naţia asta se răscoală din nou.
Iar noi facem ce ştim mai bine…ce mereu am ştiut să facem. Să ne uităm şi să ne dăm cu părerea . Fericiţi că ne-a venit vremea. Că gura noastră…că libertatea noastră, e din nou în prim plan. Şi că e îndreptăţită să se afirme.

Cu mintea de acum, umblată prin minţile altor mari oameni pe care mi-a plăcut să-i cred…cu greşelile din care mi-a fost greu să mă ridic şi cu trăirile pe care mi-ar fi fost imposibil să nu le vreau…cu judecata pe care mi-a fost dat să o am şi să mi-o clădesc…mi se pare că execuţia dictatorilor noştri, e cea mai şocantă din istoria secolului de dictatori omorâţi. După cum spunea un mare scriitor japonez, « oricât am vrut să şochez, realitatea mereu mi-a luat-o înainte ». E atât de reală…si cea mai cruntă, tocmai pentru că a vrut să demonstreze că e dreaptă. S-a tras la sorţi ca să se tragă pe trăgaci şi din toată gloata de eroi, nu a recunoscut nici unul singur că e cel mai mare erou ucigaş din ţara asta. De ce ţi-ai dori atât de mult să intri în istorie ca şi anonim? Şi cum poţi să omori cu glorie, îngropat în ruşinea de a fi omorât cu mâinile tale, şi nu altele? Asta m-a învăţat pe mine neamul meu…din asta ne tragem cu toţii. Şi cu asta ne mândrim. Vuieşte presa naţională că am fost menţionaţi pe CNN ca o ţară care şi-a ucis dictatorul, care a filmat execuţia, a arătat-o publicului şi a dovedit tuturor ce a făcut cu un două cadavre trofeu. Ie-a exhumat după mulţi ani pentru că „lumea tot nu vroia să creadă că sunt morţi”. N-am avut strigăte barbare pe bandă, n-am văzut litrii de sânge ca într-un film cu zombie, nici călăi descreieraţi care au acţionat din impuls…Nu, pentru că noi am făcut-o ca la carte, cu proces, cu legea în mână, cu o dată pe care o să o ţină minte toată lumea, cu raţiune şi simţire.
Iar noi ne bucurăm că suntem în top. Că noi, şi nu alţii…am fost printre primii care am făcut asta. Şi de data asta, contrar altor dăţi, meritul ne-a fost recunoscut. Merităm să fim daţi exemplu ca nişte exemplare exemplare.

Ca o puştoaică îndrăgostită, cu vocea tremurândă, spun şi eu: Mi-e frică de noi!

vineri, 27 mai 2011

Dezamăgiri – Love Sex and Dimonds


Dintr-un cocon fără formă si poveste apar omizi scârboase. Din ele răsar fluturi care coboară în stomac. Avem colecții…în istorie, în memorie și în insectar.
Din alcool și droguri se ivesc muze poeților în noapte. Din ele, păcate în viitor.
Din semințe puturoase apar flori intens mirositoare. Din esențe pure, fabricăm otravă.
Din piatră seacă, apar cristale și se transformă în diamante. Din tot ce avem mai bun, săpăm gropi în pământ și punem bombe în ele.
Din ploi răzbunătoare răsar grâne în culori de aur. Din apa noastră curg fluvii în lacrimi. Din răzbunarea norilor se distrug imperii. Din răzbunarea noastră, se clădesc altele mai feroce.
Din gheață, lumina face foc, iar noi din scânteie, tăcere.
Din culori, cerul trimite curcubeie. Noi, colorați, râdem unul de altul și la circ.
Din contemplare, viața transmite forme de extaz. Din trăire, ne afundăm rațional în rușine.

Natura te cheamă la ea ca să te naști. Noi ne trimitem simțurile pe lumea cealaltă.
Natura face din noroi frumos și oamenii din prietenie, noroi.
De ce natura noastră merge înapoi?

marți, 5 aprilie 2011

Să mergi în mâini, înainte!


N-am muză, n-am culoare și nu-mi arată versul cât e nătâng ți-e mersul. Miroase-a câini de mult huliți, a domni de viță, șlefuiți. Copiii mulți au fețe goale. Mă uit în jos și văd picioare. Mă duc în față cu avânt. Mă uit în sus, văd cerul mare. Ceva s-a dus și nu mai moare.
Era cândva în pas de seară, cu alint nebun de scorţişoară…şi mirosea a domnişoară. Erau străzi, culori nebune. Tot ce ştiu, acum ţi-aş spune. Era praf, viteză, glume. Erau blocuri, rugăminţi, case şi copii cuminţi. Erau moşnegi simpatici cu bastoane…erau romanţe, ceaiuri şi bomboane.
Era mai bine şi mai rău. Era mai pur şi simplu totul. Erau vieţi acum uitate. Rosturi şi poveţe moarte.

Și când credeam că nu am vină
Îmi miros mâinile a benzină


Citesc poeți demult mascați. Încerc să văd unde-mi duc gândul. Citesc istorie desfirată ce-ar vrea să dea sens la armată. Citesc pagini de hârtie, gândul e filozofie. Găsesc sens în vorbe goale.
Îmi împiedic mintea de dorinţă şi caut rost în nesăbuinţă. Am cărţi la capul patului şi vorbe duse-n sfatul tatălui. Am multe drumuri ascuţite, drumuri drepte, sincere, pitite. Poteci către izvoare, cărări şerpuitoare cu şerpi simpatici printre tufe. Am drumuri simple, rugătoare…poteci adânci şi-ademenitoare. Am munţi de urcat, sfaturi de ascultat şi vise de urmat.

Citesc de viaţă, de trecut. Citiţi şi voi şi-mi spuneţi mie.
Îmi miros mâinile a hârtie.

Am cuvinte printre degete şi-arunc cu ele în mulţime. Unii se-nfruptă însetaţi. Alţii se feresc de ele. Alţii mă sfâşie ca să le ajungă. Alţii s-au culcat de mult. Alţii n-au timp să plângă. Alţii culeg şi înţeleg. Unii fac ce trebuie. Unii sunt aşa cum trebuie să fie. Unii înţeleg, alţii mă condamnă. Am vorbe pentru toți….şi sensuri pentru nimeni.

Uneori tot ce-ai clădit se stinge.
Îmi miros mâinile a sânge.


Când tot ce-ai dat e piatră seacă. Când cauţi în van, şi nu mai pleacă. Lovești în monștrii trecători, clădiți de tine, în visări. Când tot ce ți-e drag, te-neacă…tăios, scoți sabia din teacă.
Și dacă nu ar fi rupt din tine, l-ai face scrum dintr-o clipire. Și dacă n-ai vrea încă o privire, ți-ai da din tot pentru orbire.

Uneori tot ce iubești se iartă
Îmi miros mâinile a piatră.


Ascult clasici apuşi. Îmi spun că multe au fost. Ştiam. Ascult clasici în viaţă. Îmi spun că multe sunt. Ştiu. Ascult romantici melancolici. Îmi spun că tot ce e frumos, e-aici. Optimişti. Ascult romantici furioşi. Îmi spun că tot ce nu se-ntâmplă e destin nedrept. Posibil. Ascult nonconformişti notabili. Îmi spun că tot ce e, e ne-nţeles. Convenabil. Ascult rataţi împliniţi. Îmi spun că tot ce este, nu se ştie, dar e aşa cum trebuie să fie. Fie.

Uneori, tot ce înveţi te-nvaţă.
Îmi miros mâinile a viaţă.

Si tu?...mai vrei sa te ating?

vineri, 15 octombrie 2010

Copilării

- Vrei să creşti mare?
- Daaa…mare! Maaare tare!
- Păi şi de ce vrei să te faci tu mare?
- Păi… ca sa fie toţi mai mici ca mine

- Şi ce vrei să fii tu când o să fii mare?
- Vreau să fiu cineva!

- Şi o să te duci la şcoală?
- Da
- Şi cum crezi tu ca o sa fie la şcoala?
- Ca la armata

- Ce înseamnă să fii deştept?
- Să fii ca ăia care iţi spun ce să faci

- Ce e aia preşedinte?
- Un om cu un dinte foarte mare!

- Ei şi ce daca oamenii vorbesc?
- Ei Şi ce? Asta e aia nebuna, nu?

- Si o sa vrei sa te aşezi la casa ta?
- Nu…că mie îmi place să mă joc. Nu pot sa stau aşa jos

- Cum miroase mami?
- A tati

- Ce înseamnă dor?
- Dorinţă

- Tu cum ai apărut pe lume?
- aaa…ştiam. cumva, nu?

- Si tu la cine tii cel mai mult?
- la?...să ţin?...nu ştiu

- Şi în viaţă, pe ce loc ai vrea să fii?
- Pe ăla liber



duminică, 1 august 2010

Nevoia de a avea dreptate


În momentul în care cineva, altcineva, afirmă un adevăr pe care il susține ca fiind valabil în toate împrejurările, primul impuls ce se aprinde în voința celuilalt este să îl contrazică. Adică, dacă eu îți spun că toate numele autentice românești de fată se termină în a, în afară de Carmen, primul lucru pe care o să-l faci, o să fie să cauți unul care nu se termină în a. Apoi o să-mi spui fericit că ai găsit: Lili. Păi bine, dar Lili e prescurtarea de la Liliana. O să zici o vreme că s-a înrădăcinat și nu știu ce…da’ nu ține. Nu mai e altul în afară de Carmen, cu siguranță. Dacă îți spun că în poeziile lui Bacovia nu există nici un verb care să arate mișcarea de jos în sus…o să-ți fie lene să verifici…dar cu prima ocazie când îți pică vre-un volum în mână, o să cauți prin toate verbele…poate poate ceva o să “urce”. Am verificat eu, sigur nu e niciunul.

Însă, după cum spuneam, totul vine din impuls. Există acest instinct nativ de a demonta teoriile altora și de a le susține cu ardoare pe cele personale. Să fie simțul critic? Acel ceva care ne-a condus spre evoluție de când lumea? Sau e din contra, ceea ce ne trage în jos?
Nu știu cât e de condamnat impulsul. Unele religii și tradiții îl blamează, altele îl acceptă ca fiind parte din natura umană. Cu toate astea, toate spun că împotriva lui trebuie să se lupte. Supremația spiritului și noblețea se găsesc de partea celor care îl înfrânează. Care îl înving.

Avem nevoie să avem dreptate și să le arătăm altora că, nu numai că se înșeală, dar că noi le-am spus că așa va fi. Avem nevoie să fim speciali și unici. Avem nevoie să fim mai deștepți decât restul. Demonstrația propriei inteligențe este preocuparea zilnică numărul unu în raport cu ceilalți. Suntem construiți să ne hrănim cu dreptate personală.

Cu atât mai mult, s-ar spune că prejudecățile, precum și multe lucruri pe care nu le credem sau pe care le interpretăm greșit, vin din lipsa de informație. Dintr-o prezentare insuficient de clară a faptelor. Logic ar fi ca după ce acestea ne sunt expuse într-un mod corect, să fim și noi capabili să le interpretăm corect. Însă studiile demonstrează contrariul. Se pare că acceptăm informația doar în măsura în care ne întărește propriile teorii. Reafirmarea propriilor concepții ne face mai încrezători că am avut dreptate și astfel respingem noile informații. Iar apoi luăm decizii. Și hotărârea noastră de puține ori ne vizează doar pe noi înșine.

Și dacă toată expunerea asta pare foarte științifică și robotică, se ne îndreptăm către emoții. Emoțiile declanșează impulsul. Totul se petrece foarte rapid. Nu realizăm ce se întâmplă cu noi și nici nu ne interesează. Nu conștientizăm că acționăm din rațiune sau din emoții. De cele mai multe ori o facem dintr-o emoție acceptată ca rațiune.

Furia e interpretată ca o modalitate de a semnala neplăcerea profundă care apare când o persoană sau un eveniment ne provoacă discomfort, nemulțumire, tristețe. Adică rău. Dar nu e chiar așa. Furia e de fapt o manifestare a sinelui pentru a-ți semnala că persoana sau faptul care ți-a produs tot discomfortul ăsta adânc trebuie înlăturată deoarece nu este de nădejde. E posibil să se mai întâmple și altă dată, nu-ți va aduce nici un beneficiu pe viitor, așa că nu te poți baza pe ea. Nu ne e de nici un folos adică. Instinct de autoapărare. În plus, furia nu apare neapărat atunci când cineva îți face rău, ci atunci când așteptările de la ceva sau cineva au fost mai mari decât ceea ce s-a întâmplat efectiv. Mai degrabă atunci când ești pur și simplu dezamăgit.
Personajele de sex feminin care sunt privite ca foarte atrăgătoare pentru sexul opus și bărbații care se impun ca puternici în societate sunt mai predispuși furiei decât restul populației. Pentru că ei se simt mai îndreptățiți să li se cuvină mai mult. Pentru că au așteptări mai mari.
La fel e și cu recunoștința. Îi ești mai recunoscător cuiva de la care nu te-ai fi așteptat să te ajute decât cuiva care a fost acolo mereu. Sau altfel spus, cuiva care ți-a dat dreptate fără ca măcar să o fi cerut.
Funcționăm matematic pentru a ne demonstra și apăra sufletul.

Vindecarea multor probleme începe cu acceptarea. Dar asta ne este cel mai greu să facem.
De ce știm să avem dreptate din instinct dar trebuie să învățăm să acceptăm? Suntem atât de antrenați să ne luptăm unii cu alții zilnic, încât ne-am pierdut abilitatea de a accepta? Sau nu am avut-o niciodată?

Presimt că deja cineva încearcă să-mi demonstreze că nu am dreptate. Baftă!

marți, 29 iunie 2010

Pentru razboi si pace

Îmi place mult ca nu știu ce culoare au ochii tăi. Uneori sunt deschiși, alteori îmi par atât de întunecați. Ba sunt sinceri, ba șăgalnici. De parcă ți-ai închis viața în ei și mereu i-au urmat cursul. Și mi se pare că de fiecare dată când îi deschizi, ceva important o să se întâmple.

Îmi place când mă privești…că parcă îmi croiești scenariu și tre’ să te urmez ca muta. Și știu că uneori te uiți prin mine. Atunci inima îmi spune că ai câștigat. Că orice aș face eu și oricât sclipici mi-aș pune peste față, ochii tai au un drum măreț înaintea lor. Îmi spun că ascunzi chestiuni grandioase în ei. Îmi place că mă domini. Așa ești tu. Și-mi place că nu știi ce furtună declanșezi în mine. Că tu clipeşti şi eu mă lupt cu monştrii în filmele pe care tu le faci. Aici îţi stă geniul, nu? Şi mereu ştiu că nu trebuie decât să desfac un nasture de la cămaşă. Să-mi ridic fusta din greşeală. Ochii tai se fac mari deodată şi-şi uită rolul. Însă deşi am bagheta în mână, nu vreau să-i păcălesc. Vreau să-mi ridice fusta în film. Să vadă că nu pot să joace fără mine. Şi-acolo undeva, să ştie că tot ce fac, e ca să primească un rol cu mine alături. Aici e puterea mea.

Ca să-i deschid şi eu pe-ai mei. La ora 3 în noapte…când joacă îngeri cu plante, noi aşteptăm să ne dăm seama. E 1-1. Te aștept, îți spun.

joi, 29 aprilie 2010

Mersul celui care pleacă

Mersul celui drag care se îndepărtează. Într-o zi obişnuită, ce-şi are soarele la locul lui. La o oră ca toate celelalte, la o oră la care niciodată nu se întâmplă nimic.

L-aţi studiat vreodată? Ca o fotografie colorată, în nuanţe de alb negru. O poză ce se mişcă în ritmul celui care pleacă. Imaginea aceea întipărită pe amintire te urmărește uneori, la fel, când nu te aștepți. Atunci când brusc trece un metrou pe lângă tine. Când ești pe aceeași stradă și te zguduie un sunet puternic de mașini ce se ciocnesc. Te uiți și treci mai departe.

Şi paşii lui sunt caraghioşi. Mişcările nătângi, de om normal. Atent la obstacolele din jur…de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi oamenii ce trec pe lângă el ca nişte figuranţi dintr-un film. Ei nu îl privesc, nu înţeleg acţiunea şi nu le pasă. Sunt parcă prea mulţi, şi nu apar în ceață, așa cum ar trebui să fie. Le poți vedea chipurile mult prea clar. Niciunul nu pricepe și nu sare să te ajute. Maşini, afişe, magazine, zgomote multe…şi o boare de împietrire ce cade pe chipul unui privitor care nu vrea să fie observat. E ca în fiecare zi…dar nu ești în fiecare zi.


Ai fost vreodată acel privitor? Te-ai uitat vreodată la celălalt actor ce părăseşte filmul înaintea ta? L-ai văzut cum iese din cadru? Dar scenariul…ai încercat să-l schimbi?

L-ai văzut vreodată plin de fericire pe chip cum dănţuie în horă cu mişcări ridicole?...cu o bucurie tâmpă peste faţă? Şi glasul lui e caragios. Şi nu-şi găseşte oglindă în tine. Te încerca o senzație ciudată pe care nu puteai să i-o împărtășești, dar pe care ai încheiat-o în acceptare.

Îţi aminteşti de toate astea când te uiţi la el cum pleacă. Începi să le înţelegi. Ai vrea să dai banda înapoi şi de acolo să fi spus altceva. Să-i vezi pașii nătângi derulându-se înapoi până la tine.


Nu e un film de dragoste. E doar un film normal.