Eu cred că ţării ăsteia îi place să fie un mare fazan pe lume pentru că a avut un dictator…pentru că şi l-a omorât singură, cu mânuţele pe trăgaciul ei. Îi place să-şi facă umbră în urma tristeţii unui zid colindat cu sânge de Crăciun. Şi cel mai mult, îi place să dea sfaturi din experienţa proprie, în teritoriile econome şi profitoare ale unei culturi adânc străpunse de moarte pentru o religie paralelă.
Am avut şi noi revoluţie orchestrată de alţii. Lumea ori nu-i mai ştie dirijorul…ori muzica a fost uitată, şi filozofia interpretată ca prea greu de înţeles. Am avut şi noi mâini străine de sărutat şi doamne de curtat.
Stau la aceeaşi fereastră de la care acum 22 de ani vedeam vis-à-vis că se trage. Undeva, înspre nimeni încoace. Şi blocurile au rămas la fel…ferestrele au aceeaşi formă. Sentimente nu ştiu dacă am avut vreodată. Mi se pare că dacă le-aş descrie, aş câştiga marele premiu la un festival de film independent. Ciudat, inventat, adevărat. O aventură în care câştigi lupta dacă nu te mişti. Şi la acelaşi festival, n-am nici un dubiu că am trăit acum mulţi ani cea mai autentică execuţie.
E un moment din ăsta exaltant pentru media. Moare un mare dictator excentric african, prieten cu marii lideri ai lumii…cu trupă de femei de elită antrenată ca să-l apere real şi nu în filme. Şi un personaj simpatic, care pare a fi vecin cu noi toţi...care a urcat pe propria lui spinare in viaţă şi care a avut un umor de bun simţ în lumea asta dură şi obscenă. Şi el face ce e mai rău pe lume. Omoară. Şi naţia asta se răscoală din nou.
Iar noi facem ce ştim mai bine…ce mereu am ştiut să facem. Să ne uităm şi să ne dăm cu părerea . Fericiţi că ne-a venit vremea. Că gura noastră…că libertatea noastră, e din nou în prim plan. Şi că e îndreptăţită să se afirme.
Cu mintea de acum, umblată prin minţile altor mari oameni pe care mi-a plăcut să-i cred…cu greşelile din care mi-a fost greu să mă ridic şi cu trăirile pe care mi-ar fi fost imposibil să nu le vreau…cu judecata pe care mi-a fost dat să o am şi să mi-o clădesc…mi se pare că execuţia dictatorilor noştri, e cea mai şocantă din istoria secolului de dictatori omorâţi. După cum spunea un mare scriitor japonez, « oricât am vrut să şochez, realitatea mereu mi-a luat-o înainte ». E atât de reală…si cea mai cruntă, tocmai pentru că a vrut să demonstreze că e dreaptă. S-a tras la sorţi ca să se tragă pe trăgaci şi din toată gloata de eroi, nu a recunoscut nici unul singur că e cel mai mare erou ucigaş din ţara asta. De ce ţi-ai dori atât de mult să intri în istorie ca şi anonim? Şi cum poţi să omori cu glorie, îngropat în ruşinea de a fi omorât cu mâinile tale, şi nu altele? Asta m-a învăţat pe mine neamul meu…din asta ne tragem cu toţii. Şi cu asta ne mândrim. Vuieşte presa naţională că am fost menţionaţi pe CNN ca o ţară care şi-a ucis dictatorul, care a filmat execuţia, a arătat-o publicului şi a dovedit tuturor ce a făcut cu un două cadavre trofeu. Ie-a exhumat după mulţi ani pentru că „lumea tot nu vroia să creadă că sunt morţi”. N-am avut strigăte barbare pe bandă, n-am văzut litrii de sânge ca într-un film cu zombie, nici călăi descreieraţi care au acţionat din impuls…Nu, pentru că noi am făcut-o ca la carte, cu proces, cu legea în mână, cu o dată pe care o să o ţină minte toată lumea, cu raţiune şi simţire.
Iar noi ne bucurăm că suntem în top. Că noi, şi nu alţii…am fost printre primii care am făcut asta. Şi de data asta, contrar altor dăţi, meritul ne-a fost recunoscut. Merităm să fim daţi exemplu ca nişte exemplare exemplare.
Ca o puştoaică îndrăgostită, cu vocea tremurândă, spun şi eu: Mi-e frică de noi!
