duminică, 1 august 2010

Nevoia de a avea dreptate


În momentul în care cineva, altcineva, afirmă un adevăr pe care il susține ca fiind valabil în toate împrejurările, primul impuls ce se aprinde în voința celuilalt este să îl contrazică. Adică, dacă eu îți spun că toate numele autentice românești de fată se termină în a, în afară de Carmen, primul lucru pe care o să-l faci, o să fie să cauți unul care nu se termină în a. Apoi o să-mi spui fericit că ai găsit: Lili. Păi bine, dar Lili e prescurtarea de la Liliana. O să zici o vreme că s-a înrădăcinat și nu știu ce…da’ nu ține. Nu mai e altul în afară de Carmen, cu siguranță. Dacă îți spun că în poeziile lui Bacovia nu există nici un verb care să arate mișcarea de jos în sus…o să-ți fie lene să verifici…dar cu prima ocazie când îți pică vre-un volum în mână, o să cauți prin toate verbele…poate poate ceva o să “urce”. Am verificat eu, sigur nu e niciunul.

Însă, după cum spuneam, totul vine din impuls. Există acest instinct nativ de a demonta teoriile altora și de a le susține cu ardoare pe cele personale. Să fie simțul critic? Acel ceva care ne-a condus spre evoluție de când lumea? Sau e din contra, ceea ce ne trage în jos?
Nu știu cât e de condamnat impulsul. Unele religii și tradiții îl blamează, altele îl acceptă ca fiind parte din natura umană. Cu toate astea, toate spun că împotriva lui trebuie să se lupte. Supremația spiritului și noblețea se găsesc de partea celor care îl înfrânează. Care îl înving.

Avem nevoie să avem dreptate și să le arătăm altora că, nu numai că se înșeală, dar că noi le-am spus că așa va fi. Avem nevoie să fim speciali și unici. Avem nevoie să fim mai deștepți decât restul. Demonstrația propriei inteligențe este preocuparea zilnică numărul unu în raport cu ceilalți. Suntem construiți să ne hrănim cu dreptate personală.

Cu atât mai mult, s-ar spune că prejudecățile, precum și multe lucruri pe care nu le credem sau pe care le interpretăm greșit, vin din lipsa de informație. Dintr-o prezentare insuficient de clară a faptelor. Logic ar fi ca după ce acestea ne sunt expuse într-un mod corect, să fim și noi capabili să le interpretăm corect. Însă studiile demonstrează contrariul. Se pare că acceptăm informația doar în măsura în care ne întărește propriile teorii. Reafirmarea propriilor concepții ne face mai încrezători că am avut dreptate și astfel respingem noile informații. Iar apoi luăm decizii. Și hotărârea noastră de puține ori ne vizează doar pe noi înșine.

Și dacă toată expunerea asta pare foarte științifică și robotică, se ne îndreptăm către emoții. Emoțiile declanșează impulsul. Totul se petrece foarte rapid. Nu realizăm ce se întâmplă cu noi și nici nu ne interesează. Nu conștientizăm că acționăm din rațiune sau din emoții. De cele mai multe ori o facem dintr-o emoție acceptată ca rațiune.

Furia e interpretată ca o modalitate de a semnala neplăcerea profundă care apare când o persoană sau un eveniment ne provoacă discomfort, nemulțumire, tristețe. Adică rău. Dar nu e chiar așa. Furia e de fapt o manifestare a sinelui pentru a-ți semnala că persoana sau faptul care ți-a produs tot discomfortul ăsta adânc trebuie înlăturată deoarece nu este de nădejde. E posibil să se mai întâmple și altă dată, nu-ți va aduce nici un beneficiu pe viitor, așa că nu te poți baza pe ea. Nu ne e de nici un folos adică. Instinct de autoapărare. În plus, furia nu apare neapărat atunci când cineva îți face rău, ci atunci când așteptările de la ceva sau cineva au fost mai mari decât ceea ce s-a întâmplat efectiv. Mai degrabă atunci când ești pur și simplu dezamăgit.
Personajele de sex feminin care sunt privite ca foarte atrăgătoare pentru sexul opus și bărbații care se impun ca puternici în societate sunt mai predispuși furiei decât restul populației. Pentru că ei se simt mai îndreptățiți să li se cuvină mai mult. Pentru că au așteptări mai mari.
La fel e și cu recunoștința. Îi ești mai recunoscător cuiva de la care nu te-ai fi așteptat să te ajute decât cuiva care a fost acolo mereu. Sau altfel spus, cuiva care ți-a dat dreptate fără ca măcar să o fi cerut.
Funcționăm matematic pentru a ne demonstra și apăra sufletul.

Vindecarea multor probleme începe cu acceptarea. Dar asta ne este cel mai greu să facem.
De ce știm să avem dreptate din instinct dar trebuie să învățăm să acceptăm? Suntem atât de antrenați să ne luptăm unii cu alții zilnic, încât ne-am pierdut abilitatea de a accepta? Sau nu am avut-o niciodată?

Presimt că deja cineva încearcă să-mi demonstreze că nu am dreptate. Baftă!