Îmi place mult ca nu știu ce culoare au ochii tăi. Uneori sunt deschiși, alteori îmi par atât de întunecați. Ba sunt sinceri, ba șăgalnici. De parcă ți-ai închis viața în ei și mereu i-au urmat cursul. Și mi se pare că de fiecare dată când îi deschizi, ceva important o să se întâmple.
Îmi place când mă privești…că parcă îmi croiești scenariu și tre’ să te urmez ca muta. Și știu că uneori te uiți prin mine. Atunci inima îmi spune că ai câștigat. Că orice aș face eu și oricât sclipici mi-aș pune peste față, ochii tai au un drum măreț înaintea lor. Îmi spun că ascunzi chestiuni grandioase în ei. Îmi place că mă domini. Așa ești tu. Și-mi place că nu știi ce furtună declanșezi în mine. Că tu clipeşti şi eu mă lupt cu monştrii în filmele pe care tu le faci. Aici îţi stă geniul, nu? Şi mereu ştiu că nu trebuie decât să desfac un nasture de la cămaşă. Să-mi ridic fusta din greşeală. Ochii tai se fac mari deodată şi-şi uită rolul. Însă deşi am bagheta în mână, nu vreau să-i păcălesc. Vreau să-mi ridice fusta în film. Să vadă că nu pot să joace fără mine. Şi-acolo undeva, să ştie că tot ce fac, e ca să primească un rol cu mine alături. Aici e puterea mea.
Ca să-i deschid şi eu pe-ai mei. La ora 3 în noapte…când joacă îngeri cu plante, noi aşteptăm să ne dăm seama. E 1-1. Te aștept, îți spun.
