Crăciun. Miros de brad și de revoltă.

În fiecare an, în preajma Crăciunului e o isterie generală cu revoluția. Văd că anul ăsta mai mult ca de obicei. Parcă mulţimii a început să i se facă poftă. Sunt 20 de ani. Sărbătoare.

Specialiștii spun că unele calamități naturale, cum ar fi cutremurele, sunt oarecum ciclice și se repetă o dată la 30-40 de ani. Dacă te uiți atent în timp, pare o concluzie de bun simţ.
La fel, fiecare generaţie e marcată de un eveniment istoric de amploare. Stră-străbunicii noştri au avut Războiul de Independenţă, străbunicii noştri au avut Primul Război Mondial, bunicii pe al Doilea, părinţii Revoluţia. Şi noi le vom povesti copiilor că am trăit Revoluţia. Dar ce?

De fiecare dată când mulţimea e în bătaia puştii, se spune că se luptă pentru câştigarea libertăţii. Fiecare generaţie şi-a câştigat libertatea cel puţin o dată.
Libertatea e un drept fundamental al fiecărui om. Ar trebui să fie gratis. Însă mereu aflăm că se plăteşte cu sânge.
Consumăm în fiecare zi de cel puţin 3 ori mai multe lucruri decât avem nevoie. Dar niciodată nu găsim altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele.

De fiecare dată, libertatea se traduce prin simboluri de care se bucură poporul liber, dar care puse cap la cap înseamnă acelaşi lucru. Pământ. Apă. Proprietate. Independenţă. Religie. Egalitate.
Ultima noastră libertate a însemnat o „piaţă liberă”, consum, dreptul de a atinge un pământ străin, dar cel mai mult se vehiculează libera exprimare şi votul.
Exprimarea liberă ne spune că piaţa liberă e controlată de cei care se exprimă liber, care sunt controlaţi de cei care controlează piaţa. Străinătatea ne fură valorile şi ne bombardează cu un consum chimic. Niciodată nu avem pe cine să votăm, iar dacă o facem, nu are valoare…fiindcă votul e „interpretabil” şi manevrat de cei care se exprimă liber sau de cei care vor să dea mâna cu străinătatea pe care trebuie să o consumăm pentru a avea o piaţă liberă.
Oare vine timpul să ne câştigăm o nouă libertate? Suntem pe drumul către capătul unui nou cerc?
Generaţia mea e tânără, şi mai are timp de-o revoluţie. În plus, îi place foarte mult cuvântul „liber”. Îi place şi „sângele”. Şi spune că ştie să lupte pentru „drepturi”. Sunt tocmai buni.

Eu sunt prima generaţie care a intrat pe băncile şcolii libere. Şcoala liberă însemna că nu trebuie să îi spui stimabilei doamne învăţătoare „tovarăşa”, deşi tu aşa învăţaseşi în cei şapte ani dinainte. Profesorii fuseseră persecutaţi de fostul regim care nu le-a oferit şansa de a se afirma. Tovarăşa învăţătoare era de fapt „doamna profesoară universitară cu două facultăţi”, din familie cu sânge aristrocratic, înfieraţi de răul suprem care a fost comunismul, de care ne-a ajutat sfânta credinţă să scăpăm în sfârşit. Dacă i te adresai unui asemenea vlăstar nobil cu titlul de tovarăşă, erai „lepră”. Lepră însemna ceva foarte foarte rău care trebuie să stea la colţ în fiecare zi şi care nu are părinţi „intelectuali”. Nu e glumă. Nici nu e de glumă.

Bunica mea mi-a povestit istorii de război. Cu tranşee, bombe…cum trebuia să te ascunzi de inamic, să piteşti mâncarea şi ce mai aveai. Îmi plăcea. Războiul era o combinaţie de leapşa cu faţa ascunselea şi baba oarba. În plus, mai erau şi eroi care salvau alţi oameni. Mai erau şi jucării interesante ca puştile şi pistoalele. Lucrurile se petreceau noaptea. Nu trebuia să te culci devreme şi te jucai tot timpul. Era fascinant.
Aşa că atunci când veniră cu revoluţia peste noi, am crezut că e război. Mi-am dat eu seama că nu e bine să spui că te bucuri când e război. Fiindcă război înseamnă să te joci obligat. Aşa că şi oamenii mari se joacă, chiar dacă nu au chef.
Văd că n-am înţeles eu tocmai greşit. Şi azi e la fel, numai că nu ştiam că oamenii mari sunt tot copii.
Am întrebat cu cine ne batem. Mi s-a spus că ne batem cu teroriştii. Habar n-aveam care e ţara teroriştilor. Am întrebat şi asta. N-am înţeles. Şi azi e la fel. Ne batem cu teroriştii, da nu ştim de unde vin, unde locuiesc şi cum arată. Nu înţelegem prea bine nici de ce ne batem cu ei.

Dar revoluţia noastră a fost mai specială. Ne-a fost prezentat un terorist plin de sânge în direct. Noi eram mai deştepţi, ştiam cum arată specimenu’.
„Teroristul” era un prieten foarte bun al tatălui meu. Îl cheamă Dan Marin şi a făcut parte din echipa naţională de handbal, generaţia de aur, campionii mondiali din 1974. Pe 23 decembrie 1989, era ofiţer de contraspionaj şi se îndrepta către sediul Agerpres. Se declanşase „starea de necesitate” şi toţi ofiţerii trebuiau să poarte arma asupra lor. Arma nu era încărcată. Pe bulevardul Magheru, în faţa hotelului Lido, a fost recunoscut ca fost sportiv de performanţă de către un personaj dintr-un grup de 50 de mari revoluţionari. Au discutat cu el, timp în care le-a explicat calitatea sa de ofiţer, cu ce se ocupă şi că poartă armă. Apoi l-au percheziţionat şi au văzut arma. Un glas a strigat „E terorist!”. Apoi a fost bătut, lovit cu pistolul în figură şi dus la sediul revoluţionar de la televiziune.
Casa lui a fost percheziţionată, banii şi bunurile furate şi trofeele sportive distruse. Ale lui, şi ale soţiei care e vicecampioană mondială de scrimă.
Din fericire, cu arma respectiva nu s-a tras niciodată. Nici înainte de incident, şi nici după. Şi tot din fericire, el mai e printre noi şi astăzi.

Vecinii mei, soţ şi soţie, s-au dus la spital ca să-şi viziteze băiatul rănit în focurile de la Otopeni. Când s-au întors, au fost opriţi de un punct de control al marilor revoluţionari. Erau în maşină. I-au controlat şi au văzut că ea lucra la Evidenţa Populaţiei. Se pare că asta însemna că lucrezi la poliţie şi eşti de partea dictatorului. I-au lăsat să plece. Apoi au tras în maşină. Un glonţ a intrat prin scaunul din spate direct în inima femeii. Ea nu mai e azi printre noi. Au tras din spate!
Soţul s-a trezit pe patul de spital lângă cel al fiului. Ea nicăieri. Ciudat, nu?
Mai târziu, soţul l-a identificat pe cel care a tras. E unul dintre marii revoluţionari. E erou.

Într-o seară am fost şi eu într-o maşină la revoluţie. Am văzut mult foc, multe maşinării urâte şi mulţi oameni pe stradă. Oamenii păreau fericiţi. Acum îmi dau seama că erau beţi.
Moşul era să fie ciuruit şi el pe străzi. Dar a venit totuşi. A fost un Crăciun fără prea multe cadouri. De tata nu se auzise nimic vre-o două zile şi mama n-avea chef de joacă. Mi-am dat eu seama că nu prea e distractiv războiul ăsta. Nu aveam voie la fereastră fiindcă în stradă se trăgea şi nici afară nu puteam să ies. Părinţii şi bunicii aveau o faţă altfel. Azi ştiu că e spaimă.
Tot la televizor l-am văzut şi pe Ceauşecu mort. Nu văzusem niciodată un om mort. Nu ştiam că e mort. Am plâns sincer.

O gaşcă de oameni săriţi din fire controla oraşul. În loc să fie sub brazi, portocalele mecanice defilau pe străzi. Majoritatea erau vagabonzii care astăzi se strâng în spatele blocurilor şi se bat prin ganguri. Au cuţite şi miros a băutură ieftină. Sunt stăpâniţi de instincte animalice. Le place să urle şi să aibă găşti. Le place să aibă adepţi şi să distrugă.
Le place sângele şi să fie liberi.

Nu pot să spun că am înţeles la vremea respectivă ce a însemnat revoluţia. Un lucru însă am simţit. Revoltă. Cu timpul i-am învăţat multe din sensuri. Probabil că nu toate.

Azi, la 20 de ani e ediţie specială. De parcă e ziua noastră, şi cu ocazia asta specială, ni se mai aruncă un adevăr cadou. Promoţie de sărbători. Să profităm, cine ştie când o să ni se mai arunce un os? Poate că ai noştri copii vor ştii mai multe, poate că nu. Dar dacă noi nu ştim ce trebuie, a fost degeaba.
Sunt curioasă dacă fenomenul se mai poate repeta. Sub altă formă poate că da. Sub aceeaşi idee, mereu.
Eram mică atunci, mai e timp de o nouă libertate.
Însă mă întreb din nou: chiar nu avem nimic altceva cu care să ne plătim libertatea decât sângele?

Datoria fiecărei generaţii este să înţeleagă ce i se întâmplă şi să transmită mai departe. Mai mult decât orice, Datoria ei este să îi pese. Minţii şi gândului ei nu trebuie să îi spună nimeni de ce are nevoie, ce trebuie să facă, să simtă şi să priceapă. Ăsta e tocmai controlul de care vrem să scăpăm. Libertatea nu înseamnă o gaşcă de revoltaţi care să îţi spună în ce trebuie să crezi şi cum să acţionezi.
Ceea ce nu spun cărţile, e că libertatea e personală. Până nu vei vrea să fii liber şi până când nu o să înţelegi ce înseamnă, nu vei fi liber niciodată.
Orice ni s-ar spune acum că a fost, nu mai contează atât de mult. Dar poate că în loc de o nouă revoluţie, ar trebui să înţelegem singuri.

Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, înseamnă să poţi să nu faci ceea ce nu vrei. Şi pentru asta trebuie să ştii ce vrei, ce-i bine şi ce-i rău.


PS:
Aseară mă întorceam acasă şi la intrarea în bloc mirosea a vopsea proaspătă. Pe uşă scria mare: „Iliescu suge P***”. Mda…cineva trebuie să o facă şi pe asta.

Feminitate - dar, Femeie - rar

Femeia se naşte într-un cadru de basm, aude poveşti toată viaţa şi le crede, se umple de ele şi le caută. Crede în farmece, în vrăji şi în minuni. În poveşti imposibile şi călăreţi înaripaţi.

E privită de când deschide ochii ca o chestie drăgălaşă a cărei unică şansă spre succes este să fie frumoasă. E atât de îndoctrinată din fragedă pruncie că este o prinţesă, încât e convinsă că la un moment dat va veni un prinţ încălecat pe şaua unui cal alb, posesor de castel. Prinţul ăsta o să se lupte cu dragoni, cu zmei, cu monştrii şi alte mutaţii genetice, numai ca să ajungă la prinţesă şi s-o pupe. Doar atât. Ea nu are nici o grijă, nu trebuie să facă absolut nimic ca să fie aleasă. Singura problemă ar fi ca prinţul să nu aibă castelul vechi. Ba mai mult, în cazul apariţiei vre-unei vrăjitoare, mai e şi victimă. (vrăjitoarea se identifică uşor: e o bătrână îmbrăcată în negru care fumează. Dacă vedeţi aşa ceva, fugiţi cât vă ţin picioarele!)

Între timp, cărămizile din castelul de poveste cad una câte una. Prinţul se vede doar în ceaţă. Calul poa’ să fie şi negru. Până când castelul se prăbuşeşte de tot, calul poate să fie şi răpciugos şi prinţul e bun şi şchiop. Cu greu povestea se dizolvă în realitate. Vocea vrăjitoarei bătrâne răsună în urechi:…Ţeeaapppăăă!

Eh, atunci mica prinţesă se trezeşte deodată bulversată şi descumpănită. Ca un copil care a aflat că nu există moş Crăciun.…şi într-un final, muierea se revoltă. Vrea casa bărbatului, portofelul lui, jobul lui, puterea lui. Unele iau bărbatul cu totul şi rezolvă problema. Altele încearcă să se transforme în el. Altele, devin vrăjitoare.

Hai să ieşim puţin din cadrul de poveste. Hmmm…după atâtea bancuri, mailuri, tipuri şi can can-uri, mai bine o scurtăm niţel. Nu de alta, dar despre femei se pot spune mult prea multe. Vreţi să vă zic iar ce scrie în Dex?...nici o surpriză, hai că ştiţi: feminitatea e atributul femeii. Adică şi ea e feminină de la naştere. S-a elucidat misterul!

Numai că…de data asta, înclin să le dau dreptate minţilor luminate care au făcut Dexul. Cam oricâte virtuţi şi-ar dezvolta femeia, feminitatea nu prea se poate mima.

Graţia nu se învaţă, se are. Puritatea e sau nu e.

Gesturile feminine trebuie să fie naturale. Naturaleţea o primeşti sau nu.

Fineţe şi Sensibilitate nu se predă în şcoli.

Seducţia şi eleganţa sunt artă curată. Artiştii au talent. Talent nu avem cu toţii. Asta e…

Aşa că…feminitatea chiar e un dar de sus. Din păcate, în loc să fie conservată, e omorâtă şi murdărită de majoritatea conceptelor inventate de sine pentru a ţine pasul cu bărbatul.

Unele se nasc fără, altele o distrug şi altele se mulţumesc cu atât.

În toate culturile, i s-a protejat excesiv darul de bibelou prin izolare fizică şi socială. Ba nu i-a fost permis să îşi arate chipul, ba să aibă contact de orice fel cu sexul opus, să nu intre în biserici şi biblioteci, să nu-i crească laba piciorului, să nu i se mărească talia … Unele forme sunt păstrate şi în ziua de azi, cum ar fi femeile spectaculoase cu gâtul lung din Myanmar sau cicatrizările din Etiopia.

Păcatul originar e vina lor supremă. Regimurile le-au condamnat pentru vrăjitorie şi textele culte vorbesc că ar fi murdare pe dinăuntru. Până şi în astăzi, cel mai sărac om din lume tot o femeie e.

Dar nu istoria e vinovată pentru avalanşa de falsitate cu care îşi transformă chipul şi trupul, ci frustrarea ce le ghidează pasul.

Adică, bine…şi după ce au scăpat, ce au făcut? Păi s-au apucat să-şi găurească urechile, buricul, nasul, limba…(deşi, Creatorul mi-e martor, au destule găuri!). Au început să-şi smulgă sprâncenele şi tot părul de pe corp, să îşi înalţe sânii în gât şi să se cocoaţe pe cuie. Apoi au evoluat şi mai mult: îşi injectează chimicale în buze, faţă şi cine ştie pe mai unde…îşi îndeasă bolovani pe sub piept, îşi scot grăsimea de sub piele, îşi jupoaie chipul, îşi bagă fiare în picioare şi îşi taie carnea de pe ele. Cam horror, nu?

Altfel, sunt propovăduitoarele regimurilor naturiste şi sănătatea e prioritatea lor numărul lor nr. 1. Da…bine…

Şi cu toate astea, cum se face că e cea mai complexată dintre vieţuitoarele planetei?

Ca entitate, femeia se defineşte prin trupul său. Înainte de orice relaţie, de orice fel şi pe orice plan, legătura dintre ea şi trupul ei e primordială. Îşi formează caracterul începând cu învelişul şi de aici îi pornesc toate necazurile. Frumoasă sau urâta. Cale de mijloc există doar ipotetic. Să fim serioşi, dumnezeul numit oglindă arată altceva.

Femeia frumoasă se consideră mai eficientă ca principiul. Are un covor de limbi căzute pe care îşi unduieşte perfecţiunile şi consideră că muritorii o venerează mai mult decât pe zeu. Priveşte cu dispreţ spre concurente, care concurente oricum mai au ani de ronţăit la varză pentru a fi demne de a-i ţine trena. Devorează bărbăţia cu o privire în timp ce flirtează cu noul val de salivatori adunaţi în pelerinaj sub fereastră.

Cu timpul, de atâtea pasiuni neostoite ce i-au călcat pragul, oboseşte şi foarte, foarte grav, îmbătrâneşte! Surprinzător, nu-i duce nimeni lipsa…că se trezeşte noul val, puţin mai înalt şi mai precoce, care îi ia faţa dintr-o privire. Atunci, subit, devine adepta valorilor crescute brusc în pantaloni. Valori de care a râs ani de zile şi pe care noua generaţie chipurile nu le posedă.

Virtuţile se dobândesc. Nu sunt scuză, şi nu sunt scut. Dominaţia nu moare cu vârsta, moare cu neputinţa.

Hai să nu ne luăm de cele prăfuite de timp care aruncă fulgere de mânie peste tinerele abia îmbobocite. Au adunat deja prea multe păcate.

Femeia urâtă şi-a dezvoltat impresionabila calitate de a se preface că nu-i pasă şi că e deosebită oricum. Îşi înfoiază inteligenţa în faţa privitorului cu şi mai multă înverşunare decât îşi saltă sânii înghesuiţi în push up. Înlocuieşte lipsurile cu stilul şoc. Părul capătă nuanţe de spoturi publicitare şi viziuni euforice cu care se identifică nemulţumitul urban. Defectele sunt flancate de o trupă ameţitoare de paiete şi decupături, sclipici şi tăieturi de clovni aterizaţi din junglă direct pe zona de bătaie. Naturaleţea e sufocată de un bombardament asiduu cu accesorii bombastice al cărui unic ţel e să o pună în prim plan. Ştie să dea lecţii de viaţă în orice condiţie. E mama tuturor cheilor din lume care i se scoboară din nesecatul izvor de înţelepciune. E mai bărbată decât jucăria şi mai fascinantă ca SFu’. Stăpâneşte intriga la degetul mic şi se consolează neîncetat sub ambalajul de „altfel”. Rebeliunea e curajul ei şi strigătele de război înăbuşă răscoala de sub piele.

E purtătoare de copite mai falnice ca ale iepei. Cu cât e mai scundă, cu atât mai grosolan pământul de sub tălpile ei.

Zorzoanele sunt de prost gust şi sar în evidenţă. Deci, dacă eşti mică şi te asezonezi cu şenile, o să pari o insectă şi mai minusculă.

Simplitatea are şanse. Caută pe dedesubt

O femeie adevărată. Există?...sau e doar invocată în mailurile dulceage pe care şi le trimit una alteia? Altfel, pare un miraj pe cale de dispariţie.

Mai e prezentă prin amintirile bătrânilor şi e citată ca exemplu în vise. Pentru multe e un ideal nedefinit care se modifică după bunul plac. Pentru bărbaţi, e o întrebare.

În puţinele momentele când au avut prilejul de a se afirma, miturile feminine ale istoriei au fost modele de nobleţe spirituală, deminitate în faţa sorţii, supunere, puritate, onoare, dârzenie, putere interioară, sacrificiu, suport moral…şi mai ales, modele de mame eroine. Dar cel mai ademenitor atribut al femeii e darul de a fi muză.

Muza are calitatea supremă de a crea artă. Proză, poezie, muzică…poveste.

Intriga nu e artă. Nici scandalul. Un podium nu e artă. Divorţul nu e o artă.

Povestea ori a fost spusă de prea multe ori, ori e fadă. Rămân doar patimile…de care îşi bat joc ca fetele. Şi minciuna. Asta da. Dacă bărbatul minte mult şi prost, femeia e expertă. Aveţi grijă. Nu o subestimaţi.

Să fie ăsta motivul pentru care mai toate divele, femeile fatale din literatură şi istorie sunt devoratoare de bărbaţi, prostituate sau nimfomane? Sau pentru că numai curtezanele aveau acces în biblioteci? Să fie totuşi mintea? Nu…e atitudinea.

Dacă bărbaţii se mândresc cu bărbăţia lor, femeia încearcă să-şi ascundă ruşinoasa slăbiciune de a fi femeie şi îl face pe necuratu’ în şapte ca să fie cot la cot cu bărbatul. Am înţeles că săraca a fost persecutată de când lumea şi i s-au tăiat crengile spre evoluţie, dar nu văd de unde a înţeles ea că trebuie să se transforme în deţinător de virilitate? Asta e calea? Să-ţi anihilezi specia de tot? Nu-i e de ajuns că manevrează organul cu dibăcie? Acu’ vrea să mai şi posede unul. Oricum, când s-o strica ceva prin casă, tre’ să aibă şi ea ce să-şi bage. Spuneţi ce vreţi, dar chiar nu era cazul să se apuce de fotbal…să arate ca nişte luptătoare de sumo cu scopul suprem de a arunca o bilă la kilometrii distanţă. La ce rost?

E disperată să-i ia locul lui în societate. Îşi îndreaptă toate armele pe care le manevrează cu nespusă stângăcie împotriva lui, şi împotriva celor ca ea. Se trezesc dimineaţa îngrozite că poate azi n-o să mai impresioneze pe nimeni. Durere maximă! Dimineaţa la cafea nu e în stare să spună nimic interesant şi nici nu i-a acordat nimeni priviri dulci. Dacă ziua o să o ţină tot aşa, o să sfârşească într-o tragedie sub pernă…

Femeile sunt plângăcioase…plângăcioase rău de tot. Sunt unele care plâng zilnic. Să fie de la cantităţile industriale de apă cu lămâie? Oboseală cauzată de shopping excesiv? Frământări stupide duse la extrem?

Lacrimile nu sunt o chestiune serioasă. Apa e o chestiune serioasă. Unele femei o cară în spate kilometrii distanţă ca să nu-i moară copii. Se plânge din suflet, din trăiri puternice, nu ca să fii tu o victimă! Nu din obişnuinţă!

Dacă scopul bărbatului este să facă bani, femeia are ca unic ţel în existenţă, nedeclarat, dar arhicunoscut, acela de a se mărita. Ar face farmece, ar visa prinţi în noaptea de Sânziene, ar juca şi cărţi. Ar crede în zei, în soartă şi destin. Ar crede orice le spune ursitoarea…şi-ar tăia mâini şi picioare. Ar face orice. Şi fac orice…doar doar să se mărite o dată.

Răbdarea e o virtute. Singurătatea, un mijloc de a te cunoaşte…dacă ai ce.

Demnitate în faţa destinului…Ce?? Pai cum? Ea care e atât de fascinanto-mirobolantă şi cu atâta ghinion? Se vaită şi pentru că bagă în ea!...pai la atâta stres, cum să treacă ziua fără o ciocolata…hai două că nu mai suport. Şi vaaaiii…s-a îngrăşat…cât ghinion! Şi a mai şi părăsit-o nenorocitu’! Trăieşte o dramă!

Sunt guvernate de zodiac, invidie şi curiozitate pe care le-au specializat în arta parşiveniei în vederea înlăturării oricărui pericol. Se ştie.

Sunt legate organic de telefonul mobil şi îşi petrec tinereţile în cabina de probă. Sunt neinteresante, neinteresate şi inventive doar când vine vorba de compătimire.

Lucrurile nu se întâmplă întâmplător. Şi nu e destinul vinovat pentru toate. Şi nici bărbatul.

Femeia ştie prea bine că privirile aţintite asupra ei pornesc din propria ei dorinţă. Că cele mai iscusite accesorii sunt ochii altor bărbaţi. Ştie că deşi nu-l face fizic, primul pas tot ea l-a declanşat.

Sunt inocenţa întruchipată când vine vorba să fie păcălite de soartă şi de viclenia diabolică a minţilor masculine care le întind capcane nocturne cu vorbe de iubire. Apoi devin victime fără apărare, distruse de sentimente nobile sub plapumă.

Deci nu. Dacă apare vre-un călăreţ iscusit din povestea cu castelul şi-ţi spune după 5 minute că te iubeşte necondiţionat şi sincer, înseamnă că te ia de mult mai mult decât naivă. E un cuvânt simplu pentru asta. Iubirea e un lucru foarte rar şi complex care nu apare că ţi-ai pus tu o ţoală goală de revistă. Dacă îţi surâde scenariul şi te duci ca să-ţi arate arhitectura deosebită a casei sale, e ok…se înţelege. Da’ chiar nu e cazul să te urci cu sentimentul pe personaj, iar apoi să clipeşti cu ochii mari şi goi că n-ai ştiut. Sentimentul tău e ultimul lucru pe care îl caută. Picant cu zăhărel nu merge.

Inocenţa nu e un mijloc de apărare care se scoate ca ultim remediu după ce se utilizează viclenia. Se descoperă, nu se dezbracă, nu se vinde. Şi nu se scoate la mezat cu rochie cu tot.

Nu ştiu cum se face, dar speciei i s-a dat o şansă…li s-au deschis porţile cunoaşterii şi au devenit experte în reviste de scandal. Pe vremuri trebuia să fii amanta regelui ca să ai privilegiul de a atinge o carte. Şi după ce că sunt atâtea cărţi pe care specia trebuie să le recupereze, atâtea taine de pătruns, ele au tăiat copacii ca să ne înveţe cum stă treaba cu arta seducţiei, cum să pui mâna pe bărbat, cum să faci shopping (da’ chiar!...s-au lămurit?), cum să te mânjeşti pe faţă…şi să nu uităm: cum să te îmbraci?! Of…Eva e de vina! Clar! Păi dacă nu le apuca fiţa cu ţoalele, umblau şi acu nude pe ştrase.

Unele sunt adevărate focare de diabet. Inimioare, bombonele, prăjiturele,căţeluşi, animăluţe, zăhăreluri. Roz. Mult prea mult roz. Romantism intraductibil. Romanţe inexistente. Vorbe subţiri şi fade. Beţişoare foarte parfumate. Arome îngrozitor de dulci. Diminutive pe scări rulante. Că nu ştiu cum de cei de lângă ele nu sunt dependenţi de insulină.

Şi-au pus limite peste limite de frica penibilui în care se scaldă oricum cu succes maxim. Nu au curaj să râdă sincer, să savureze noaptea, să îşi dea drumul de pe munte, să mănânce în văzul lumii, să bea mai multe pahare, să cânte în public, să danseze din inimă, nu din obligaţie, să conducă în viteză, să cadă pradă pasiunilor, să fie dure, să spună vorbe tari, să consume lucruri tari şi fapte indecente. Se plictisesc de moarte fiindcă i-au rezervat bărbatului dreptul de a avea plăceri ca să poată ele să spună că au „moralitate”. De geaba. N-a ieşit.

Îşi formează universul punând mereu un el în mijloc. Îşi petrec ani lumină despicând o amărâtă de aţă în patru. Ce crede despre mine? De ce? Oare dacă am procedat aşa, ce o să zică? Cum să fac să mă iubească? De ce? Trebuia să sune acum 5 minute! Oare îi pasă de mine? De ce mă iubeşti? Ce îţi place la mine?

Domne! Încetaţi! Într-adevăr, are treburi mai importante, şi nu stă toată ziua să se întrebe ce crezi tu despre el, sau cum să facă să te ducă pe o insulă pustie, să te iubească şi să-ţi facă vânt cu o frunză de bambus. Bărbatul se gândeşte la sex cel puţin o dată la cinci minute…şi nu mereu cu tine! Deci n-are timp! Nu înseamnă că te desconsideră…pur şi simplu aşa e el făcut. Nu e o tragedie! Poţi să treci peste…şi nu începe să plângi…te roog…si mai ales nu în faţa lui. Că atunci chiar că n-o să ştie ce să-ţi mai facă!

Măreţul instinct feminin…Poate mă ajută careva? Exista? La câte îndoieli le macină mintea şi sufletul e greu de crezut că e în stare vreuna să asculte de instinct. De prostie…daaa!!

Cu toate astea, e o fiinţă raţională şi complexă care cântăreşte fiecare vorbă în mai multe talere. Îşi petrece gândurile căutând graniţa dintre raţiune şi simţire, pe care încercă mereu să o estompeze.

Dacă le pui la un loc, declanşează revoluţia gâştelor în ţarc. Din patru, trei o vor urî pe a doua, şapte pe a cincea şi 100 pe prima.

Dacă bărbaţii îl consideră pe orice Dorel prietenul lor bun numai pentru că joacă fotbal pe maidan, femeile nu se anturează cu cele cu performanţe intelectuale inferioare. Toate care nu se ridică la nivelul lor devin automat gâsculiţe penibile ce nu merită prietenie. Să fie bine?...să fie rău?

Se aşteaptă de la ele să fie o boare de înţelegere şi un refugiu de linişte.

Sunt un motor ruginit care se urneşte în 30 de minute de larmă îngrozitoare din faţa patului. Îl asasinează pe cel de lângă cu o conspiraţie ameţitoare de întrebări din care nici geniul nu iese cu un răspuns. Îmbolnăveşte de nervi pe cel mai senin ascultător, în timp ce suferă de probleme menstruale acute şi dureri de cap în cele mai aprinse momente.

Cu toate astea, se declară experte în psihologie şi inteligenţă emoţională.

Mă doare capul.

S-a dovedit că ţările în care există cultura matriarhală sunt populate de bucurie mult mai mult decât cele în care bărbatul e la putere. De fapt bărbatul nu e superior decât în religia creştină, în rest se pare că principiul ying şi yang se respectă.

La noi, până şi în primul cod de legi, cuvântul prostie era trecut în dreptul femeii care nu avea ce căuta în treburile masculine.

Mama perfectă se trezeşte abia după momentul naşterii. Până atunci, maternitatea e o datorie. Se roagă dumnezeieşte la cromozomul y să-i îndeplinească dorinţa tatălui şi să fie făcătoare de masculi. Altfel nu e suficient de femeie. Chiar dacă tot prinţese în rochiţe şi-ar dori. Altele nu văd rostul de a arunca suflete în lumea asta rea....la toate bune şi măreţe!

Apoi odrasla devine obiect de cercetare ştiinţifică. Cocoloşeala, artă. Ea, atât.

Dar femeia e făcătoare de viaţă. E minune. Şi cred că e datorie. Şi sper să aveţi aripi care să vă insufle copiii cu dar. Fie împlinite!

Dragostea de mamă e adevăr pur, ce nu merită murdărit de teorii. Iar toţi cunoscătorii ce vă cred doar „o zestre producătoare de copii”, să-şi umezească buzele cu pace.

Nu există mişcarea masculină, în schimb muierile s-au constituit în blocuri care îşi fac naţia de râs încercând fără succes să diminueze puterea sexului tare. Reuşesc doar să demonstreze, fără urmă de îndoială, că locul lor este într-adevăr în rândul doi. Publicaţiile contemporane adresate sexului slab discriminează femeia mai mult decât orice elucubraţie masculină şi o dă înapoi cu 300 de ani. Se metamorfozează voit într-o o creatura destinata, necondiţionat, sexului, experimentelor culinare, bijuteriilor, hainelor si machiajelor. Simbolul feminităţii? Păi da! Parcă vrea să ne dovedească agasant că e personaj central doar într-un show ieftin în care aleargă disperată după o geantă scumpă sau ca o divă ce ia lecţii de la gospodine caraghioase care le învaţă cum se scoate morcovu’ din orificiu şi se introduce-n ciorbă. E o marionetă a societăţii de consum, un exponat înzorzonat ce atârnă de braţul unui zeu politic sau de Dorobanţi.

Mesajul pe care îl transmit societăţii în care vor să se afirme, e unul singur: Poftă buna!

Dar, lăsând toate astea la o parte, problema lor cea mai mare e că n-au personalitate. Sunt un izvor nesecat de plictiseală. Compania lor plictiseşte, după cum plictiseşte gândul la prietenia lor. În afară de chestiunile femeieşti, ce se poate discuta cu ele? Femeile nu au pasiuni! Iar dacă vorbesc cumva înflăcărat de vre-un subiect, e doar pentru că au studiat terenul unui el care să o observe. Ştiu despre maşini, şi muzică şi cărţi. Despre since fiction, politică şi istorie, fotbal şi motoare, economie, imobiliare, gadgeturi şi calculatoare.

Se agaţă cu disperare de lumea celui de lângă, îi copiază universul, viaţa şi pasiunile, îi ia prietenii şi caracterul…fără să pună nimic în loc. Habar n-au cine sunt, şi nici cine ar trebui să fie.

Și e trist că tocmai ele, care se laudă că se pot reproduce singure, şi ar putea să ducă omenirea în spate, …par că nici nu există dacă orice părticică din ea nu e legată de vlăstarul masculin. Fie că e relaţie, fie că e vorbă, fie că e calitate, fie defect, fie familie, fie slujbă, fie talent şi fie vis.

Bărbatul e mândru de el însuşi şi nu caută lumi pe care să le imite. Nu-şi pune limite, nu-şi pune bariere. Iar dacă e atât de frate cu belzebut, de ce vreţi să-l faceţi zero şi să vă puneţi pe voi în locul lui? De ce sunteţi nimic fără un el? Şi de ce vă luptaţi între voi ca să-l aveţi? Nu el era cel care trebuia să se lupte pentru voi. Pai oare de ce nu o mai face? Fără el, eram o specie fără istorie care îşi privea soarta într-o cratiţă cu de-ale gurii, în zumzetele pruncilor îngroziţi de ce-i aşteaptă.

La cum le-a tratat istoria, ar fi avut şansa foarte rară de a fi martire, au preferat să fie victime. Ar fi putut să fie sfinte, au devenit păcătoase. Puteau să fie simbol, sunt marfă.

Dar poate că povestea nu mai curge, tocmai pentru că în atâţia ani de magie, ea însăşi nu şi-a înţeles rostul. Poate că avea un rol…şi rolul ei e de poveste. Povestea cu inimă şi tâlc pe care fiecare trebuie să o scrie.

Zâna cea bună de la care pruncul aşteaptă minuni. Crăiasa din spatele cavalerilor încercaţi ce le insuflă putere şi le luminează calea. Icoana la care se roagă păcătoşii. Jumătatea fără de care prinţul nu e întreg.

Misterul pe care îl căutăm cu toţii. Comoara din adâncuri. Secretul care trebuie apărat.

Ea are darul de a vindeca sufletele rătăcite. Rolul ei e să îi înţeleagă pe toţi cei care o cheamă. Să aducă ploaia şi să încălzească inimi împietrite. Ea simte cum se mişcă luna şi stelele i se artă în vis. E acolo când nu mai poţi să speri, şi alungă răul cu un miracol.

Femeia e o poartă către viaţă. Spiritele vechi îi circulă prin sânge într-un izvor de linişte şi pace. E rădăcina arborelui de neam şi de fiinţă care înfloreşte în privirea ei.

Ea e cea care trebuie să nască povestea. Să învie cavalerii şi să trezească prinţii adormiţi. Să nască spiriduşii, să împlinească dorinţe, să vrăjească natura şi să anime lumi.

Puterea ei e o baghetă fermecată care împlineşte vise. Care transformă răni în linişte şi har. Iar dacă preţul ei există, preţul ei e viaţa.

Bărbăţia – lipsă sau fapt?

Bărbaţii mizează de generaţii pe atuul dovedit genetic că sunt bărbaţi. Bărbăţia e aşa o chestiune demnă de laudă, care se primeşte cadou în ziua în care plodul face ochi. Primeşte automat hăinuţe albastre…mai târziu maşinuţe, apoi avioane cu telecomandă, apoi calculator…apoi lumea se aşteaptă de la ei să fie experţi în calculatoare. Ce bărbat e ăla care nu ştie să formateze un calculator?...sau care n-are măcar un gadget la purtător?...apoi primesc femei, fără manual de întrebuinţare din păcate. Unii le primesc la propriu, altora li se oferă ele…şi mai sunt câţiva care le şi câştigă. Sunt mulţi care le pierd, puţini care le păstrează, mulţi care le lasă, câţiva care sunt lăsaţi şi puţini care le merită.

Bun, şi după toate astea, primesc funcţii…apoi putere…apoi, după ce s-au liniştit că le au în sfârşit, încep din nou să se joace cu ele. Unii cu angajaţii, alţii cu banii, alţii cu companii, alţii pe front de-a dreptul, alţii cu ţări întregi…şi alţii cu de toate. Alţii nu primesc funcţii, şi nici putere…adică nu fac bani…adică sunt rataţi care va să zică. Ăştia devin demni de milă şi încet încet decad din drepturi. Apoi descoperă sticla şi ajung ori artişti, ori cerşetori.

Acum nu pot să zic eu că ştiu cum stă treaba asta cu bărbăţia, prin urmare o să mă uit în dicţionar…dar, sinceră să fiu, nu mă aştept să mă ajute prea mult.

Bun! Deci Dexul zice aşa: Bărbăţia este „1. Faptul de a fi bărbat; vârsta de maturitate a bărbatului. 2. Virilitate. Fig. Organul genital masculin.”

Ookkkk…pot să zâmbesc şi eu puţin?

Adică marea bărbăţie înseamnă doar că te-ai născut bărbat şi eşti purtător de organ genital masculin care ocazional mai e şi viril? Nu zic nu, deştepţi oamenii ăştia care au făcut Dexul,… da’ eu văd în societate că există lucruri, probleme şi fapte care se reglează „bărbăteşte”…discuţii „ca între bărbaţi”, toate astea fiind privite cu foarte mult respect…şi să nu uitam: „Bărbaţi adevăraţi”! Ăştia deja sunt o chestiune aşa de importantă, că trebuie veneraţi. Şi pe lângă asta, recunosc că de multe ori bărbaţii ăştia gândesc cu organu’, numai că nu mă prinsesem io că e aşa o performanţă demnă de toată isprava. Cred că n-am studiat eu instrumentu’ cu prea multă atenţie…văd că trebuie asemuit unei somităţi intelectuale. Hmmm…dacă mă uitam în Dexul ăsta mai devreme, înţelegeam şi eu multe forme de columne şi monumente pe care le-am văzut. :) Vorbeam mai devreme cu un prieten care mi-a amintit că la munte a înălţat şi el un turn din ăsta de zăpadă. Operă de artă! Respect!

Bine…să explicăm de unde şi nedumerirea asta.

Bărbăţia s-a născut de mult. E adevărat. Din antichitate chiar. Erau acei bărbaţi puternici care mutau stânci din loc şi omorau leii. Erau de fier şi îşi apărau familia. Construiau case cu mâinile lor și luptau cu pieptul gol. Îşi apărau viaţa, teritoriul…şi din nou familia.

Astăzi îi lasă şalele deoarece traistele de cumpărături de la supermarket sunt foarte foarte grele. Iar a luat muierea asta o grămadă de prostii! Se laudă frenetic că au schimbat un bec şi îşi petrec secole uitându-se la motorul maşinii din faţa blocului. În cele mai multe cazuri e o enigmă matematică fără soluţie...

Rar îl vezi pe vre-unul care îşi face casă. În majoritatea cazurilor este primită de la părinţi (adică ajutor…aşa îi zice). Hrana, după cum spuneam, se află în sacoşele alea grele, la care au contribuit amândoi nemţeşte, o găteşte femeia…si bărbatul îşi dobândeşte binemeritata burtă după atâta efort.

Se înfofolesc bine de tot, să nu răcească, şi, în majoritatea cazurilor, dacă nu e cineva care să le calce hainele şi să-i îmbrace, arată ca scăpaţi de la azil…cu toate astea se întâmplă să răcească bieţii de ei, că doar sunt fragili, iar atunci e o adevărată tragedie. Zici că veni ciuma de pe vremuri peste ei şi nu mai pot nici să se mişte. Dacă doamne fereşte se taie cu vre-o unealtă din aia de care sunt pasionaţi (am uitat să menţionez că bărbatul tre’ să aibă multe scule de care e pasionat, da’ în general nu ştie să le folosească)…aşa…şi dă necuratul să curgă nişte sânge…mooaa…urlă, se sperie îngrozitor, leșină, nici nu pot să privească nenorocirea!

Pe vremuri cică bărbaţii se descurcau cu sângele. Cicatricea era purtată la vedere ca un semn de onoare. Tot ce nu te omoară, te face mai puternic.

Puterea de azi? Păi pentru unii înseamnă să se deplaseze în găşti ca să-l ardă pe unu într-un gang…pentru alţii să se umfle cu steroizi la sală…pentru alţii să fie şefi de o aroganţă neclintită. Admirabil.

Când luptau bărbaţii adevăraţi pe vremuri, mai aveau ceva…aveau un motiv. Acum avem fronturi orchestrate care jefuiesc alte state. Şi avem adepţi „onorabili” care se duc din…interes.

Viaţa se dă pentru un ideal, nu pentru bani!

Spun eu toate astea, însă, sincer…de multe ori mă gândesc că bărbaţii ăia adevăraţi care şi-au dat viaţa, cu multă onoare, pentru ca noi să fim azi liberi, mai bine îşi vedeau de nevestele lor şi făceau…alţi români. Dar asta e altă poveste.

Da: familia era sfântă. Acum avem legi ca să ne scape. Avem amante pe bandă rulantă…minţite şi ele şi nevasta. Avem drepturi. Avem cărţi sfinte care se interpretează…şi experţi care să le interpreteze, şi pe carte şi pe lege. Avem conştiinţă maleabilă…pe alocuri injectată cu sentimente nobile, care îi conferă iertare. Ne îndreptăm spre cele sfinte când nu mai e nimic de care să te agăţi…şi numai când ne convine.

Bărbații cad în capcana unui decolteu mai repede ca șoricelul la cașcaval. Ceea ce e firesc, că sunt bărbați.

Uită decolteul de sărbători, când se simt singuri…ceea ce nu e firesc, că sunt bărbați. Atunci își caută iubitele părăsite și promit că se vor schimba radical. Devin alți oameni. Nu își caută o iubită nouă, fiindcă nu mai e timp până vine moșul.

De fapt, bărbatul mereu spune că se schimbă: aaa…nu…spune că evoluează. În realitate rămâne la fel, numai că îmbătrânește și e din ce în ce mai trist.

Că tot veni vorba: Onoarea! Ştiam că un bărbat adevărat e demn, corect, cinstit, integru. (Asta pentru bărbaţii care au şi uitat ce e aia.) Dacă cineva aducea vreo atingere demnităţii bărbatului, era o chestiune de viaţă şi de moarte. Un duel…un harakiri…după caz.

Astăzi mint cu dibăcie…mint în faţă. Îşi fac jocurile ca să scape. Se murdăresc pe la spate…şi le place. Trădarea e o chestiune care nu merită prea multă atenţie. Trădare de prieteni…trădare de iubită…trădare de familie…trădare de ţară.

Pe la locuri de muncă învăț cum se scapă de responsabilitate, cum se aruncă vina peste alții…nu ai pe cine să respecți și nici pe cine să admiri.

Ştiu bărbaţi curve masculine și bârfitori de elită. Șantajul e o nouă tehnică de atac, o strategie dibace care mai are puţin şi se predă în şcoli.

Bărbaţii conduc excepţional maşina…femeia e un dezastru…ok…fie! Statistica zice altceva…dar fie!

Văd că nu există instinct masculin…sau n-am auzit eu de el. Asta cu instinctul e o chestiune femeiască. Adică au ele ceva acolo pe care nu-l merită, de se prind cum stă treaba. Bărbatul e inteligent şi de asta cunoaşte. Dar nah…n-are nici el cum să cunoască totul. Mă îndoiesc eu frecvent şi de inteligenţa asta…dar, fie! Femeile nu prea se plâng că nu înţeleg bărbatul...că nu-i prea greu de înţeles. În schimb bărbaţii se vor mira etern de taina complicată care e femeia.

Bărbaţii au „crize de personalitate”…ăsta e un teritoriu de unde femeia e banată. Frământările astea interioare se consideră o virtute psihologico – spirituală care n-are şansă de a fi înţeleasă. Totuşi…bărbatul vrea să fie înţeles. Ok…am înţeles de mult că îi e frică ca femeia să înţeleagă că îi e frică. Ceva nou?

Bărbatul ar trebui să facă femeia să râdă. Femeia râde…de el.

Atributele feminine în personalitatea unui bărbat sunt demne de ruşine. Nici un bărbat nu e 100% bărbat. Nici măcar heterosexual 100% nu e. S-a dovedit ştiinţific.

Ne-am mixat speciile de mult. Deci nu trebuie să vă mai fie aşa ruşine. E normal!

Bărbaţii îşi doresc cel mai mult în viaţă bani. Dacă dă ăl de sus cu mult bănet peste ei, în mare parte nu ştiu ce să facă cu el şi se autodistrug. Văd și ei că uite domne…parcă nu asta își doreau de fapt.

Nu spun acum că ar trebui să vedem eroi pe toate drumurile. Nu e nevoie de un Hercule pe şantier, de sfinți în biserici, de Cuza pe la guvern, de îndrăgostiţi loviţi de Cupidon la braţul nostru sau de arieni ambulanţi pe stradă. Lumea s-a schimbat prea mult…modelele s-au pierdut şi au fost înlocuite de altceva. Intelectuali nu mai avem…termenul e prăfuit şi utilizat numai în contextul unor satire la adresa comunismului sau de bunicii noştri. Păcat.

Însă cel mai trist mi se pare că bărbatul nu mai are Curaj. Curajul de a fi sincer. Curajul de a te privi în ochi. Curajul de a spune ce vrea. Curajul de a recunoaşte o greşeală. Curajul de simplul fapt de a fi liber. De a fi singur. De a-şi asuma păreri şi sentimente. Laşitate!

Văd mult prea multă frică. Frică de a spune ce simt. Frică de ce simt. Frică pentru că simt. Nu e o ruşine să simţi. Frică de a nu fi considerat ratat. Mai mult decât oricât, Frică de propria persoana.

Le e frică de frică şi ca lumea să nu vadă că le e frică. Şi fug…şi tac…şi se ascund. Când sunt prinşi, mint. Când le e demascată minciuna, fug din nou. Fug de ruşine, iar dacă îi prinde din urmă, o ascund undeva în ei. O simt înăuntru şi le e frică…şi le e ruşine. Le e atât de frică să nu le fie demascată laşitatea, încât îşi remodelează comportamentul până nu mai ştiu nici ei cine sunt.

Dar e si mai incredibil câtă încredere au pe tacticile lor. Bărbaţii cred atât de mult în propria bărbăţie încât se aşteaptă să fie iertaţi fără să o ceară.

Virtutea deosebită de a fi bărbat s-a transformat în scuză. Bărbăţia e un motiv care ascunde incapabilitatea de a face ceva.

Nu e o ruşine să nu poţi, e o ruşine să nu recunoşti că nu poţi.

Văd femei care conduc maşina, care îşi fac casă, care schimbă roata de la maşină. Care cresc singure copii şi cărora nu le e ruşine de ele. Văd femei care conduc companii şi care iubesc sincer…şi care sunt sincere şi care pot…şi care sunt mame…şi cărora nu le e ruşine de ele. Văd mult mai multă bărbăţie în unele femei decât în toată specia masculină.

E nevoie de bărbăţie pe lumea asta!…poate că din atâta lipsă, femeia a început să o dezvolte…să o reinventeze.

Şi da…”A man is not a real man if he doesn’t know how to cry…but that’s just my opinion”

Dar repet…poate că n-am înțeles eu cum stă treaba și Dexul are dreptate – bărbăția înseamnă să te naști bărbat, deci e doar un fapt.

PSssss:

Ştiu că am exagerat pe alocuri. Exagerarea este intenţionată şi din păcate nu foarte mare. Generalizările la fel.

Pe mulți dintre cei enumerați aici nu-i cunosc personal, pe si mai mulți îi cunosc, pe puțini îi cunosc cu adevărat. Cei care nu se regăsesc, să ia aminte! Mă înclin.

Bărbaţilor din viaţa mea le mulţumesc pentru ce au fost, şi pentru ce ar fi putut să fie.

Postul asta îi va face sa zâmbească pe ai mei prieteni care spun “Laurei nu-i plac barbatii” :) Ba da! Îmi plac și aș vrea să fie bărbați cu toții!

Femeile să nu se bucure prea tare că în curând le va veni și lor rândul.

*to be continued*